Substanta neincrederii

Am gandit si am scris in repetate randuri despre convingerile irationale si modul in care ele ne afecteaza actiunile, succesul si calitatea vietii in ansamblu. Ceea ce ma uimeste necontenit este usurinta cu care se instaleaza convingerile restrictive, negative, acelea care ne vorbesc despre ce nu putem face si cat de greu prind radacini cele opuse. Cat de usor este sa zdruncini din temelii cognitiile pozitive si cat de greu sa le clintesti macar pe cele negative...

Care este sursa acestei neincrederi profunde in "a putea", "a fi", "a reusi"? Privind copiii mici si indarjirea cu care ei invata, experimenteaza, cad si se ridica, "se incapataneaza" - cum le reprosam noi, adultii - sa aiba propriile realizari, sa primeasca cat mai putin ajutor, sa incerce din nou si din nou, te gandesti ca vor fi niste invingatori, ca isi vor trai viata la maximum, cu incredere si recunostinta. Atat de puternic sa fie socul impactului intre increderea lor nelimitata in ei insisi si restrictiile parintilor, invatatorilor si ale altor persoane semnificative din viata lor, acele "nu poti", "vei cadea", "ai grija" si "ti-am spus eu..." incat caderea sa fie atat de ...totala si definitiva? Cu timpul, in confruntarea intre autoafirmare si agreabilitate, se pare ca cea de a doua castiga tot mai mult teren. Si esti agreabil atunci cand te conformezi, cand semeni cu ceilalti, cand le asculti sfaturile...

Sau poate ca mare parte din teama si neincrederea in noi si in ceilalti si pana la urma in Dumnezeu provine din experimentarea ancestrala a necunoasterii si a neputintei in fata naturii. Aceasta s-a extins mai tarziu sau s-a concentrat tot mai mult asupra naturii... umane.

Si totusi...de ce frica, neputinta, denigrarea, negativul in general, sub toate formele lui, se raspandesc cu mai multa usurinta decat iubirea, compasiunea, increderea,aprecierea? Negativul este mai volatil, mai putin dens, mai inconsistent?

Se va dezvolta oare in viitor o ramura a chimiei sau poate o stiinta de sine statatoare care sa studieze substanta emotiilor noastre, a sentimentelor, a starilor psihice? Si nu ma refer la substanta in sensul cantitativ, ci la aspectul calitativ al substantei, la amprenta energetica a substantelor chimice. Poate ca da si poate ca atunci nu numai vom observa aceste fenomene, dar le vom putea si explica, altfel, mai profund decat prin evocarea educatiei si a experientei de viata.

Decizie.Actiune.Evolutie.

Principalul motiv pentru care in viata multora dintre noi evenimentele dorite se succed intr-un ritm mult prea lent, este strans legat de capacitatea noastra de a lua decizii. Aceasta capacitate este foarte cautata in prezent si reprezinta o cerinta de baza in job-urile de conducere. De ce este cautata? Pentru ca este tot mai rara.

Principala diferenta intre aceia care doresc si ajung sa conduca si aceia care mai degraba se lasa condusi consta chiar in capacitatea decizionala.
Ce inseamna sa iei decizii cu usurinta? Pentru aceia care nu o fac, inseamna superficialitate, inconstienta, imaturitate mentala. Pentru cei care o fac inseamna pur si simplu actiune, a fi viu, frumusetea risculuiI si atractia necunoscutului. Persoanelor din aceasta categorie chiar le place riscul, pentru ei viata este o aventura, un "ride". Pentru cei precauti si foarte cerebrali, viata este un potential urias de pericol. Ei cantaresc, socotesc si o fac pana cand oportunitatea a trecut deja, pana cand orice decizie ar lua, ea este caduca. Asadar, ei re-actioneaza si nu actioneaza.

Nu afirm ca atunci cand ne confruntam cu luarea unei decizii trebuie sa actionam imediat, fara a evalua faptele. Trebuie sa privim cu atentie datele, sa le studiem, dar sa luam o decizie cat de repede putem, caci a nu intreprinde nimic rareori aduce ceva. Atunci cand nu actionezi nu produci efecte.
In lumea actuala a devenit insa foarte dificil sa faci alegeri. Poate din cauza suprastimularii. Avem foarte mult de ales si asta ne oboseste. Dupa ce ne alegem hrana,imbracamintea, detergentul,samponul, programele TV si alte maruntisuri din mii de produse similare, ne ramane putin discernamant pentru alegerile mai importante. Ne mai alegem casa si masina, dar pe acestea de putine ori in viata (cel putin noi, romanii) si apoi, daca mai avem chef si interes, ne alegem cartile, ne alegem prietenii, partenerul de viata si odata cu ei viata in sine, drumul nostru si visul spre care ne conduce. Alegerile mici, de zi cu zi, sunt foarte periculoase caci sunt imperative, au aparenta de obligativitate, de necesitate, pe cand cele mari sunt usor de amanat, nu par urgente, le catalogam la "Intr-o zi..." si nu la "Astazi" sau "Acum".

Cat de important este sa iei decizii? Atat de important cat este pentru tine sa actionezi. Cat de important este sa actionezi? Atat de important cat este pentru tine sa evoluezi. Cat de important este sa evoluezi? Atat de important cat esti tu pentru tine. Cat de important esti tu pentru tine? Atat cat poti iubi.

A lua o decizie inseamna a actiona in sensul probabilitatii de a obtine rezultatul dorit si nu implica neaparat ca il vei si obtine. Dar cat de sigur esti ca rezultatul pe care il astepti este ceea ce ti se potriveste? Nu poti fi sigur, poti doar crede, poti doar intui. A nu lua o decizie inseamna ca nu te afli nici macar pe drumul probabilitatii. Nu se poate intampla mai nimic, decat poate "sa dea norocul peste tine". Iar asta este cat se poate de improbabil.Credeti in noroc? Eu nu.Refuz sa ma las tarata in acest pattern cognitiv. Sunt rezultatul deciziilor pe care le-am luat sau nu in viata mea.

Si am ales sa consum cat mai putin timp cu deciziile mici, astfel incat sa ma pot concentra pe cele mari, importante. Eu cred ca intr-un anume sens aceasta este o decizie importanta. Pur si simplu operezi un switch intre a te pierde in lucruri marunte sau a urca spre stele. Daca ai ales cea de-a doua varianta, atunci faci tot posibilul de a regla alegerile mici, astfel incat sa te poti centra si concentra asupra celor mari. Astfel decizia devine parte din tine, capata parfumul sinelui tau superior, al visului tau si nu mai tine de exterior. Devine parte din evolutia ta si se intampla de la sine.

Inspiratia si proiectul de viata

Am participat de curand la un seminar de week-end care mi-a schimbat viata. Am petrecut acolo 15 ore minunate, dintre care 4 ore care mi-au scris povestea, dintre care 15 minute care m-au asezat pe drumul meu, dintre care poate 2 minute si 30 de cuvinte care mi-au atins sufletul.

Ma gandeam la cei 25 de ani de scoala pe care i-am parcurs si care nu mi-au adus altceva decat diplome si job-uri comune, un salariu care sa imi permita sa traiesc (a se citi "sa supravietuiesc") si o oarecare respectabilitate de suprafata, cat sa pot spune ca exist din punct de vedere social. "Nu aduce anul ce aduce clipa". As continua...clipa de calitate, clipa in care esti unde trebuie si cu cine trebuie. Clipa de inspiratie.

Ce este inspiratia? Inspiratia este acel fenomen de atingere autentica cu celalalt. Este necesar ca in anumite momente din viata ta sa apara altcineva care sa te ajute sa iti continui povestea, sa iti scri proiectul de viata. Celalalt este varianta ta mai evoluata, o persoana care iti seamana, care a avut aceleasi temeri si aceleasi nereusite, care a avut vise asemanatoare si a reusit sa le realizeze. Genul acesta de intalnire este modul in care existenta iti confirma ca se poate, ca ai deja tot ce iti trebuie pentru a deveni ceea ce iti doresti. Trebuie doar sa actionezi in acest sens.

Atunci cand esti inspirat, in tine incepe sa creasca ceva si stii ca este chestiune de timp pana cand va iesi la lumina, pana cand se va manifesta in exterior. Cat timp? Atat timp cat ai tu nevoie pentru a te simti deja ceea ce vei fi, atat timp cat iti este necesar pentru ca tu si visul tau sa deveniti unul si acelasi in plan mental,emotional si spiritual. Apoi, ca o sinteza a celorlalte aspecte, se realizeaza suprapunerea fizica. Ce creste in tine? Raspunsul este TU cresti, iar intrebarea potrivita este "CINE creste in tine?"

Noi, oamenii suntem un fel de creaturi hermafrodite. Nasterea naturala este doar inceputul acestui ciclu de inventari si reinventari de sine ce au loc intr-o viata. Depinde de noi cat de mult vrem sa fim, de cate ori simtim nevoia sa ne nastem din nou...Caci cu fiecare astfel de renastere esti mai mare in interior, mai puternic, mai aproape de varianta ta cea mai buna. Si imaginea ta interioara se prolifereaza in exterior, in calitatea actiunilor tale, a relatiilor tale, a succesului tau.

Suntem deja ceea ce vrem sa fim. Varianta noastra perfecta exista in noi insine si depinde de noi daca vom primi acea inspiratie care sa ne determine sa o scoatem la lumina. Caci inspiratia vine doar atunci cand o chemi, cand o ceri, cand vrei sa cresti.

Aniversare

Astazi este ziua mea. Este prima data in viata cand sentimentul predominant pe care il incerc este de stinghereala in raport cu ceilalti. Sunt felicitata si nu stiu de ce. Prietenii si rudele si-au amintit de mine si le multumesc. De fapt, ma gandesc ca ar trebui sa le multumesc si nu stiu cum sa ma fac inteleasa. Le multumesc ca si-au amintit de mine, le intorc urarile si ma opresc. Cred ca asta imi doresc sa se intample de ziua mea: sa ma opresc. Sa imi studiez corpul, sa imi simt pasii mergand pe strada, sa imi ascult glasul, sa imi privesc privirea, sa imi adulmec mirosul, sa ma simt cu toate simturile.

Stiu ce as vrea sa se intample cu ocazia zilelor mele de nastere. As vrea ca toti cei care ma cunosc si stiu ca este ziua mea sa spuna o rugaciune pentru mine si sa ma atinga pentru o clipa cu sufletul lor. Sa le simt aripile si sa petrecem in tacere cateva clipe. Apoi sa raman singura,
Sa rad de mine si sa imi plang de mila, sa ma plac si sa ma resping, sa alerg si sa stau intinsa pe iarba, sa cant si sa ascult muzica...muzica lumii.

Acestea mi-ar placea sa fie ritualurile pentru toate aniversarile: sa ne aratam intai de toate respectul si compasiunea fata de cei sarbatoriti, apoi dragostea pentru viata. Fara cadouri, fara urari si mesaje, pur si simplu sa te apropii de omul respectiv, sa il privesti, sa ii zambesti si el sa simta ca ... il vezi. Apoi sa ii respecti intimitatea, sa te retragi.

Imi este tot mai greu sa adresez la randul meu urari. Eu nu stiu ce i se potriveste fiecaruia, nu stiu ce ar trebui sa i se intample si am incredere ca ceea ce trebuie sa i se intample i se va intampla. Atat as vrea sa ii dau de inteles: ca nu am uitat, ca indrept o raza de lumina din suflet catre acea persoana si pret de cateva clipe ma adancesc intr-o rugaciune pentru si cu ea.

Sens versus Scop

Pentru a lucra la realizarea proiectului nostru de viata, metodologia este aceeasi ca si in managementul proiectelor profesionale. Intai de toate iti definesti misiunea,viziunea si valorile personale si pe baza lor iti formulezi scopul. Diferenta calitativa fundamentala intre un proiect profesional si un proiect de viata consta in definirea scopului.

Cu toate ca oamenii in general se afla in cautarea "sensului ultim" al existentei lor sub aceasta forma si chiar a celui transcendent, exista un alt sens, cu un "s" putin mai mic ca rezonanta in gandirea noastra, dar mult mai important pentru ceea ce intreprindem zi de zi. Este vorba despre sensul personal al vietii fiecaruia dintre noi. In proiectul de viata, scopul reprezinta chiar acel sens pe care l-am imprimat curgerii vietii noastre.

Diferenta intre scop si sens este aceea ca scopul conditioneaza, pe cand sensul creeaza congruenta. Viata mea nu are un scop, ea ESTE un scop in sine. Viata se naste si renaste conform unor legitati care transcend perceptia sau gandirea mea. Nu conteaza daca exista un scop final si care este acela, dar viata mea poate curge intr-un sens sau in altul. Sensul este dat de valorile de baza, de modul in care eu directionez si ghidez in fiecare moment aceasta curgere.

Asadar, decid pentru viata mea ca sensul in care ea curge sa fie acela al respectului, dragostei si compasiunii. Acestea sunt valorile pe care le aleg pentru viata mea, aceasta este viziunea si misiunea mea. Nu am alt scop decat acela de a trai in, prin si pentru aceste valori. Dar aceasta nu este o finalitate, nu reprezinta capatul unui drum, ci este un mod de viata: un sens.

In schimb, imi definesc obiective. Obiectivele sunt pietre de hotar, sunt fapte, sunt obiectivari ale sensului meu. Am nevoie de obiective pentru a-mi sustine sensul. Un obiectiv poate fi acela de a ajunge la un anumit grad de bunastare materiala. Acesta nu este un scop pentru mine, ci un obiectiv. Am nevoie de siguranta financiara pentru a-mi castiga si apoi mentine acel nivel de confort si libertate emotionala si spirituala care imi sustin sensul. Atata vreme cat sunt ingrijorat, poate chiar speriat de ceea ce imi ofera ziua de maine, atata vreme cat ma simt neputincios si limitat, nu pot iubi. Frica anihileaza potentialul de a iubi,altereaza constiinta, scade respectul de sine si odata cu el respectul pentru tot ceea ce te inconjoara. De aceea am nevoie de bunastare: pentru a mentine sensul curgerii vietii mele si pentru a avea puterea de a ajuta si pe altii sa curga in acelasi sens.

Oamenii se tem sa fie prosperi din punct de vedere material din mai multe motive. Unii dintre ei au inteles gresit invataturile crestine si cred ca a fi bogat este un pacat. Altii se tem ca bunastarea le-ar putea deteriora fiinta, le-ar putea atrofia simturile, i-ar indeparta de oameni. Ori acest lucru este posibil numai daca bogatia reprezinta pentru tine un scop. Scopurile sunt lucruri de care te atasezi emotional, care te determina sa lupti si nu sa curgi. Obiectivele sunt pur si simplu borne care marcheaza actiunea ta, curgerea in sensul dorit. Sunt zone marcate in care ajungi, similare obiectivelor turistice. Nu sunt legat emotional de ele, doar merg si voi ajunge acolo, caci acesta este proiectul meu de viata, planul meu. Vreau sa ajung acolo pentru ca din acel loc am o imagine mai larga, un alt fel de view. Daca se intampla sa nu ajung imediat acolo sau sa nu ajung deloc aceasta nu ma va rani, caci obiectivele se afla in planul meu mental si nu in cel emotional. Voi ajunge poate in alta parte, dar nici asta nu e foarte important. Ceea ce conteaza este calitatea calatoriei, adica exact acel sens pe care l-am ales. Si daca nu confer existentei mele alt scop decat acela de a fi, orice s-ar intampla va fi cumva exterior mie. Voi continua sa curg. Iar curgerea mea va fi tot in sensul dragostei, respectului si compasiunii...

Semne de lumina

Intr-o zi, adolescenta fiind, am urcat in podul casei in care locuiam, pentru a intinde niste rufe la uscat. Nu eram foarte atenta la ceea ce vedeam in jurul meu, caci eram obisnuita cu imaginea cenusie a spatiului respectiv, total neatractiva pentru mine. In general spatiile intunecoase in care erau depozitate lucruri vechi constituiau pentru mine un prilej de disconfort, pe care incercam sa il evit pe cat posibil.

Asadar am intrat acolo preocupata de a-mi termina cat mai repede treaba si a cobori. Deodata mi-a atras atentia o zona care de obicei era intunecata, acolo unde se imbina plafonul de la etajul superior cu acoperisul casei, formand un unghi destul de mic. Zona aceea era neobisnuit de luminata de aceasta data, desi nu exista posibilitatea ca lumina de afara sa patrunda in acel loc. De asemenea, becul din incapere se afla la o anumita departare de locul respectiv si ar fi fost imposibil sa lumineze atat de puternic acel colt. Si oricum, era altfel de lumina. Memoria vizuala pur si simplu imi spunea ca imaginea era diferita de cea obisnuita. S-a declansat in mintea mea un fel de semnal de alarma ca ceva s-a schimbat. Apoi am inceput sa privesc in jur, sa rationez... Privind cu atentie am distins ceva...nu stiu ce. Era ca o bula asemanatoare cu cele de mercur, numai ca de culoare alb-auriu. Din ea provenea acea raza nefireasca care lumina spatiul de regula intunecos si prafuit. Desi eram perfect constienta si nu ma temeam, nu am avut indrazneala de a ma apropia si am iesit cu gandul de a chema pe altcineva care sa confirme ca nu ma insel, ca acolo este ceva neobisnuit. Am chemat-o pe mama mea, dar, atunci cand am urcat din nou impreuna, in fata ochilor ni s-a asternut aceeasi imagine ca de obicei, coltul respectiv fiind intunecat ca intotdeauna.

Au trecut multi ani de atunci si inca mai regret faptul ca nu am ramas acolo, ca nu m-am apropiat si nu am lansat o intrebare. Poate ca cineva sau ceva mi-ar fi raspuns. Am regretat ca nu am avut suficienta incredere in simturile mele, ca nu am cercetat, ca nu am incercat sa aflu mai mult.

Ma intristeaza deseori reticenta pe care o manifestam fata de propriile noastre viziuni, fata de simturile noastre pe care nu le cunoastem foarte bine. Paradoxal, nu avem incredere nici in simturile noastre cunoscute si obisnuite, cum ar fi vederea sau auzul. Nu ne cunoastem bine simturile pentru ca le ignoram, ne temem de ele, ca si cum am face tot posibilul pentru a nu iesi din limitele pe care ni le-am stabilit noi insine. Atunci cand nu gasim o explicatie rationala pentru un eveniment de viata,il aruncam in lada de gunoi a mintii noastre, il dam uitarii. Lucrurile pe care nu ni le putem explica EXISTA si ar trebui sa tinem cont de ele. Fiecare astfel de intamplare aduce bogatie in sufletul nostru, ne inspira. Puse cap la cap, aceste intamplari pot construi o raza de lumina care ne insoteste in drumul nostru si ne vegheaza existenta.

Fiecare dintre noi detine un pod prafos si intunecos si o fiinta de lumina gata sa iasa la iveala, o fiinta al carei glas il inabusa si pe care o impinge brutal si sistematic inapoi in coltul ei. Chiar daca nu o vedem, ea ne striga si strigatul ei ne doare, ne emotioneaza, ne face sa fim melancolici, ne face sa visam, ne face sa ne indragostim, caci pare mai usor sa te intalnesti pe tine prin intermediul celuilalt, decat direct. Si atat de putin te desparte pe tine de tine insuti...doar o clipa... un strop de tacere a mintii...doar o privire rapida orientata spre interior.... Fiinta aceea este Sinele nostru profund, acea farama de dumnezeire pe care o purtam in noi.

Instrainarea de profunzimea noastra ne determina superficialitatea, nivelul atat de jos pe care vibram. Cautam mult prea mult in exterior si prea putin in interior; uneori primim indicii care ne indruma cautarea si nici pe acelea nu vrem sa le vedem. Iata de ce se spune ca frica este opusul iubirii. Caci ea te paralizeaza, nu iti permite sa actionezi. Pare ca ne temem de "mai rau" dar si de "mai bine" in aceeasi masura, ne temem de fapt de libertate. Caci odata castigata, libertatea te transforma ireversibil si te indeparteaza de vechiul Eu, de vechiul mod de a trai, de vechii prieteni si poate chiar de unii membri ai familiei tale. Libertatea ta nu va fi inteleasa si acceptata de multi dintre apropiatii tai, cel putin pana ajung sa fie la randul lor inspirati de schimbarea ta. Si atunci devii din nou nostalgic; exista o nostalgie a trecutului, ba chiar un fel de simt al datoriei de a ne tu departa prea mult de tiparele mostenite, care uneori se prezinta sub forma unui bagaj greu si inutil pe care il purtam cu noi si care actioneaza frenator.

Le multumesc ingerilor mei pentru toate semnele pe care mi le-au dat si pentru rabdarea cu care le repeta pentru mine atunci cand refuz sa le primesc. Le multumesc pentru ca ma inconjoara cu grija lor si le multumesc pentru ca ma ajuta sa ma schimb. Le multumesc pentru ca vin langa mine atunci cand ii chem si ca ma cheama atunci cand ii alung prin gandurile si comportamentul meu. Si invat zi de zi sa primesc aceasta iubire si stiu ca invatand sa primesc, voi invata intr-o buna zi sa daruiesc la randul meu.

Despre atingeri

Avem nevoie de atingeri, oricum ar fi ele. Poate ca aceasta este una dintre cele mai puternice nevoi ale rasei umane, chiar daca nu se vorbeste despre ea la fel de mult ca si despre celelalte. La nivelul cel mai de jos, atingerile pot fi chiar conflictuale, caci esenta lor este aceea de confirmare a prezentei tale: deranjezi pe cineva, deci existi. Pe un alt palier vorbim de atingerile pozitive, de momentele in care producem bucurie sau satisfactie. Indiferent de valenta atingerii, ea se traduce prin aceeasi idee fundamentala: Cineva ma vede, deci exist.

Indiferent daca actionam in numele binelui sau al raului, daca producem efecte benefice, nocive sau antagonice asupra celorlalti, pare ca tot ceea ce conteaza este sa producem efecte. Trebuie sa fim vazuti, trebuie sa ne confirmam existenta, sa ne asiguram ca nu am disparut.

Din aceasta nevoie de delimitare, de conturare proprie in raport cu ceea ce si cei ce ne inconjoara, de multe ori alegem pentru viata noastra suferinta. Alegem ca atunci cand ne trezim dimineata sa fim nervosi, tristi, sa ne asternem in campul vizual intern intai de toate un banner cu imaginea iluzorie si nedreapta a lumii in care traim. Ignoram frumusetea, ignoram iubirea, ignoram misterul lumii si tot ceea ce ne-ar putea minuna si adoptam varianta de a privi si a vedea lumea in nuante de gri. Iar imaginea interioara isi prolifereaza modelul in exterior, asa incat ceea ce vedem cu ochii mintii si ai sufletului ajunge sa devina realitatea noastra fizica. Confirmandu-ne astfel scenariul, el se repeta si se formeaza acel cerc vicios de neincredere, proasta dispozitie si suferinta.

De ce facem aceasta alegere? Pentru ca ea ne aduce beneficii importante. Intregul comportament uman are drept scop producerea unor beneficii. Beneficiile si de aceasta data sunt in spiritul intaririi ego-ului, aflat in stransa legatura cu instinctul de supravietuire. Caci suferinta apropie, pe cand bucuria desparte. Atata vreme cat esti trist ceilalti iti acorda atentie, te fac sa te simti special. Cand esti bucuros oamenii se indeparteaza, caci nu stiu "ce te-a lovit", daca esti in regula sau nu. Paradoxal, prin suferinta castigi interesul oamenilor, dar cu timpul, facandu-ti un obicei din a suferi,te ratacesti, ratezi calatoria. Puseurile de suferinta sunt necesare, caci sunt confruntari cu sinele tau profund, cu fiinta ta suprema. Din fiecare suferinta trebuie sa se nasca insa un nou inceput, dupa fiecare cadere trebuie sa urmeze o crestere; altfel, sensul suferintei a fost ratat.

Inteaga Existenta este un joc al contrariilor si de aceea se spune ca pe masura ce urci mai sus pe atat de grea iti va fi caderea. Cu cat astepti mai mult din partea celorlalti sau a vietii in general, cu atat mai trista va fi ziua cand vei realiza ca totul depinde numai de tine. Cu cat astepti mai putin sa ti se ofere, cu atat mai bucuros vei fi cand vei primi sprijin, cand oamenii ti se vor alatura pentru ceea ce esti, pentru ceea ce visezi, pentru ceea ce faci si nu in ultimul rand pentru decenta ta. Decenta de a trai simplu, de a nu santaja pentru a primi, de a avea atat cat poti facand tot posibilul.

Atingerea aceasta delicata cu oamenii si nu numai, cu aerul pe care il inspiri, cu orice forma de viata pe care o intalnesti, de care te apropii - si absolut tot ceea ce ne inconjoara este o forma de viata - inseamna decenta, respect, bun simt. Si fiecare astfel de atingere delicata, ca atingerea unei aripi de fluture, este ceea ce ne misca, ne inspira si ne imbogateste.

Sfarsitul lumii si aroganta

Citesc de la o vreme articole care vorbesc despre inceputul unei noi ere, de un nou nivel de constiinta pe care omenirea se pregateste sa il atinga, de un nou magnetism terestru, de schimbari profunde carora unii le vom supravietui, iar altii nu. Ma intrebam de ce ma satisfac atat de mult aceste scrieri, ce imi aduc ele mie de fapt de ma atrag atat de mult.

In toate timpurile oamenii au crezut ca sunt martorii unor schimbari fara precedent, unui salt evolutiv nemaintalnit. Au asteptat sfarsitul lumii cu infrigurare, dar si cu speranta ascunsa undeva in inconstient cum ca ei insisi sunt fiinte speciale, ca daca ar fi sa moara moartea lor nu ar fi o moarte oarecare, ci moartea ce marcheaza un progres. Si-au alimentat ego-ul cu dorinta de a trai o viata diferita de celelalte si de a avea parte de o moarte asisderea.

Pe masura ce anomiile sociale sunt in crestere, pe masura ce posibilitatile materiale se reduc, pe masura ce pamantul ne fuge de sub picioare in sens figurat, avem tendinta de a ne gandi ca acest lucru se intampla la propriu. Viata nu ne-a fost nicicand sigura, niciodata nu a existat o certitudine legata de ziua de maine, dar bunul simt era acel fir rosu care unea fragmentele de viata, bune si rele, conferea un echilibru. Prin bun simt inteleg de aceasta data acel simt al proportiilor, acea calibrare interioara in raport cu Existenta si cu Dumnezeu. Pe masura ce devenim mai inteligenti si aroganta ajunge sa fie un mod de viata, devenim tot mai siguri pe individualitatea noastra si tot mai singuri. Fiecare dintre noi se crede special, crede ca are o misiune extraordinara pe aceasta lume (unii cred asta mai mult decat altii), ceea ce il plaseaza deasupra celorlalti;asadar, este printre alesi. Daca este bogat isi spune ca datorita supracapacitatilor sale a ajuns astfel, daca este sarac tinde sa creada ca rolul sau este suprapamantean, este un salvator, un eliberator. Daca este la mijloc oscileaza in mod dureros intre cele doua scenarii, negasindu-si niciunde locul si cautand,... cautandu-se.

Gandindu-ma in urma, la viata mea de pana acum, constat ca toate evenimentele care in acceptiunea curenta ar purta numele de "esec" s-au datorat arogantei. Ce este aroganta? Este mandria nejustificata de a te considera mai bun si mai valoros decat ceilalti, ideea fixa ca lumea ar trebui sa iti dea ceva pentru ca esti special, "mai special" decat ceilalti. [Tot asa si ceilalti se cred "mai speciali" decat tine si de aici lipsa de consideratie pentru oameni si pentru Existenta in general.]
Crezi ca daca tu ai ajuns sa fii cumva si ai muncit pentru asta, este obligatoriu ca oamenii din jurul tau, Dumnezeu, familia ta sa iti recunoasca meritele. In realitate este OK ca tu ti le recunosti, numai ca pentru ei ceea ce tu ai realizat nu are aceeasi semnificatie, caci fiecare este condus de propria-i semnificatie acordata vietii, de propriul sau sistem de valori. Si nu este vorba ca nu vrea sa iti recunoasca meritele, dar nu o poate face pentru ca se raporteaza la altceva. Si e absurd sa astepti recunoastere pentru ceea ce esti sau faci, ca si cum ceea ce esti sau faci se intampla cu un scop si presupune o recompensa, un alt scop si o alta recompensa decat aceea pe care viata in sine ti-o da: de a iti folosi la maximum potentialitatea.

In realitate recunoasterea chiar exista, dar are loc atunci cand tu nu o astepti, cand nu iti pasa de ea. Oamenii iti simt daruirea, citesc in ochii tai pasiunea cu care traiesti si apreciaza asta. Dar atunci cand te gratifici singur sperand ca asta iti va aduce admiratie din partea celorlalti, gresesti profund. Chiar daca nu stiu exact despre ce este vorba, oamenii simt dilatarea ego-ului tau, se simt striviti, sufocati de prezenta ta...si te evita.

Am luat o decizie importanta pentru viata mea: o rup cu oamenii aroganti, cu exceptia cazurilor in care vor sa se trateze :) Si nu pentru ca nu imi aduc nimic, ci pentru ca modelele de comportament sunt molipsitoare. Ma feresc de ei asa cum m-as feri de o contaminare cu un parazit extrem de periculos, poate cel mai periculos din toate cate exista. Si, culmea, aceasta nu este o individuare, ci mai degraba o socializare si un inceput de comuniune.

Atunci cand te simti valoros doar ca parte a unui intreg, atunci cand singura valoare pe care ti-o conferi este aceea de a fi parte din aceasta minunata lume, atunci operezi o deschidere. Esti o parte si esti valoros in simbioza cu celelalte parti, cu intregul. Si acest sentiment nu te mai determina sa cauti explicatii metafizice si suprastiintifice pentru ce va sa vina. Ci te determina sa traiesti aici si acum, sa nu zabovesti prea mult asupra intrebarilor care iti vin in minte si sa iti folosesti toate resursele.

Ce porti pe cap?

Cu putin timp in urma mi-am cumparat o caciulita foarte frumoasa. Nu stiu daca se potriveste unui anume etalon de frumusete, dar pentru mine a fost o achizitie perfecta pentru ca era exact ceea ce mi-am dorit multa vreme. Am cumparat-o de la raionul de copii al unui hipermarket si de cand am vazut-o am simtit ca trebuie sa fie a mea. Era neagra, dintr-un mohair foarte moale, iar intr-o parte avea un trandafir de aceeasi culoare; apartinea intrucatva stilului hippy.

Eram disperata sa nu o pierd, mai ales in zilele geroase in care mergeam la cumparaturi si o inghesuiam printr-o sacosa sau in geanta. Si, evident, intr-o zi s-a intamplat. Am plans in hohote, am plans ore in sir, nu stiu daca am mai fost vreodata in ultima vreme atat de trista. Era inexplicabil chiar si pentru mine faptul ca m-a intristat atat de mult aceasta intamplare. Timp de cateva zile - si asta s-a intamplat intr-o perioada de ninsoare abundenta din aceasta iarna - de fiecare data cand trebuia sa ies afara deveneam foarte nervoasa si imi aminteam de pierderea mea.

M-am grabit sa imi cumpar o alta caciula, un model pe care de asemenea mi-l doream, dar era ceva sport, pt. timpul liber. Nici o clipa nu am perceput aceasta a doua achizitie ca inlocuind-o catusi de putin pe prima, nici nu am intentionat asta.

Apoi vremea a devenit mai frumoasa si am uitat de pierderea mea. Pana intr-o zi in care am iesit in plina ninsoare cu capul descoperit si, mergand la o intalnire de business, nu am putut purta cea de-a doua caciula. Am plecat cu capul descoperit si dupa cativa pasi gandul meu a fost ca imi trebuie o palarie, o palarie anume, vedeam exact cum arata si stiam ca mi se potriveste. Am simtit ca trebuie sa intru intr-un magazin din drumul meu si aveam sentimentul ca o voi gasi acolo. Eram deja oarecum in intarziere, dar am intrat in magazinul respectiv. Si am vazut-o inca de la usa, era acolo, domina intreg spatiul,nu am putut vedea pe nimeni si nimic altceva, chiar ea era...palaria mea. Toata operatiunea a durat cateva secunde, am cumparat-o, am iesit din magazin si mi-am pus-o pe cap.

Am incercat un puternic sentiment de confort si am uitat povestea...pana spre seara.

Deodata am avut o revelatie. Am simtit cat de important este ceea ce purtam pe cap pentru comportamentul si povestea noastra de viata. Am incercat un remember al tuturor acoperamintelor pe care le-am avut si purtat de cand eram copil si pana in prezent si am inteles cat de mult au vorbit ele despre ceea ce eu am fost. Odata cu caciulita mea cu trandafiras, cu care am petrecut atat de scurta vreme, a plecat si adolescenta tarzie. Aveam nevoie de aceasta etapa de dragalasenie, aveam nevoie sa ii spun adio si intalnirea noastra a fost scurta. Sper ca cineva dragut si tanar a gasit caciulita mea... Si inteleg de ce am fost atat de profund trista. O, e atat de greu sa te desparti de ceea ce erai, chiar daca nu iti aducea multumire deplina. E atat de greu sa devii ceea ce trebuie sa devii,e atat de dureros...si inevitabil.

Acum port o palarie care seamana foarte bine cu palariile pe care le poarta tatal meu. Mi-am amintit ca, nu cu mult inainte de a o descoperi, am probat palaria lui si m-am gandit ca imi vine foarte bine. Iar el este puternic si are o poveste de succes. Poate aveam nevoie sa imprumut o parte din increderea lui sau poate sa reconciliez relatia noastra.Cred ca l-am apreciat si invidiat dintotdeauna pentru energia si forta lui, pentru abilitatea de a relationa cu oamenii si a se face agreat. Desi uneori indrazneala lui mi s-a parut inacceptabila,chiar intrucatva necuviincioasa; cu toate acestea m-am folosit de ea. Poate si de aceea imi este familiara si confortabila palaria mea. Dar nu e numai atat. Ea marcheaza pentru mine propria-mi moarte si renastere.

Caciulita aceea dragalasa mi s-ar fi potrivit cu cativa ani in urma; daca as gasi acum una la fel stiu ca nu as mai cumpara-o. Ma bucur ca ne-am intalnit si sunt fericita ca, purtand-o si pierzand-o intr-un interval atat de scurt de timp, am trait acel ritual de doliu care m-a ajutat sa ma despart definitiv si fara resentimente de ceea ce am fost.

Sunt fericita cu palaria mea cea noua si stiu ca suntem la inceput. Avem multe de facut si cred ca vom petrece ceva timp impreuna...

Despre vise

Exista in conceptia multor oameni ideea ca visele sunt lucrurile cele mai nebunesti pe care le gandim; ele nu se vor intampla niciodata, dar ne tin de cald in vremuri vitrege. Visele ar tine de alt taram, ar apartine unei lumi de basm, pur imaginara, pe care ne-o inventam fiecare dintre noi pentru a evada din cotidian. Insa povestea vietii nu este o poveste si atat, este un proiect, un contract pe care l-am consimtit si in cadrul caruia actionam. Visele sunt imagini a ceea ce vom fi daca ne vom urma drumul, adica daca vom crede in ele. Visele sunt anticipari a ceea ce vom fi sau am putea fi.

Stiu ca ceea ce sunt astazi am purtat dintotdeuna in suflet.Imi amintesc ca atunci cand eram copil visam sa fiu profesoara. Dar nu visam in sensul de speranta,nu stiu daca imi doream cu adevarat asta si oricum eram prea mica pentru a avea planuri serioase legate de o cariera, dar simteam in mine aceasta stare, acest fapt. Eram deja profesoara, le vorbeam copiilor, ii invatam tot felul de lucruri. Mai tarziu am inceput sa vorbesc unor adulti care ma ascultau, apoi propriilor copii inca nenascuti. Era ca o joaca si joaca este ceva foarte serios. Totul venea din interior, purtam si simteam aceste situatii, aceste pozitii ale mele.

Mai tarziu, candva prin liceu, am citit jurnalul filosofic al lui Noica si am fost foarte emotionata si entuziasmata de ideea unei scoli in care oamenii sa nu invete nimic, doar sa stea linistiti la o margine a lumii si cativa, doar cativa oameni intelepti sa le vorbeasca. Am ras si am plans de bucurie pentru ca simteam la randul meu aceste lucruri, desi la vremea aceea mai aveam inca mult, foarte mult de studiat. Au mai urmat inca vreo 13-14 ani de scoala "adevarata" de atunci iar eu am purtat inca in suflet aceasta altfel de scoala, "scoala mea". O am si acum numai ca ea a capatat deja niste manifestari, a inceput sa existe fizic.

Pe copiii mei ar fi prea putin sa spun ca i-am dorit. Doresti ceva ce nu ai, eu ii aveam, doar ca nu mai puteam astepta, imi era dor de ei. Nu aveam certitudinea ca se vor naste, dar ii simteam in jurul meu ca pe o uriasa potentialitate.

Tot ceea ce putem fi este incriptat in fiinta noastra, purtam deja in si cu noi. Schimbarile importante pe care le operam in viata, pasii definitorii sunt bazati mai degraba pe REcunoastere decat pe cunoastere. Este important sa iti recunosti visele, dorintele, sa le recunosti pe cele autentice de cele fabricate, imprumutate, artificiale sau de tranzitie. Cand le recunosti si ele te recunosc pe tine si se apropie.

Relatii vs. Legaturi. A fi impreuna.

Cu cativa ani in urma am participat ca si subiect la o testare psihologica legata de atitudinea religioasa; nu imi amintesc exact scopul final al cercetarii,dar cred ca era vorba de un program doctoral.

Am fost extraordinar de surprinsa de intrebarile acelea si oarecum contrariata de faptul ca nu am putut raspunde marii lor majoritati. Tema principala era definirea divinitatii, relatia mea (a fiecaruia dintre noi) cu Dumnezeu. Intrebarile erau extrem de personalizate, ca si cum ar fi fost pur si simplu vorba de relatia intre Eu-Copil si Dumnezeu-Tatal. Este desigur o paradigma, dar eu nu incapeam in ea. Cred ca am fost printre cei mai profani subiecti, iar raspunsurile mele (mai ales cele deschise, caci erau cateva si de acest gen) au fost absolut pe langa subiect, asa cum eram de altfel si eu.
Ma simteam ca si cum as purta un dialog intr-o limba pe care nu o stapanesc; pur si simplu nu reuseam sa pricep intrebarile, daramite sa mai si raspund...

Imi este foarte greu sa vorbesc despre Dumnezeu si imi este imposibil sa fiu "in relatie" cu el. Ideea in sine de relatie presupune un stadiu incipient al apropierii. Atunci cand esti "in relatie" cu cineva sau ceva, este vorba despre separare. Chiar si in dragoste, a fi in relatie inseamna a trai intr-o diviziune, a opera un schimb permanent, a negocia. De aceea se spune ca relatia cu Dumnezeu este mai profunda decat aceea pe care o putem avea noi, oamenii,intre noi. Pentru ca nu este vorba propriu-zis de o relatie, ci de o contopire. Nu e vorba de manipulare, ci de acceptare neconditionata, nu e vorba de a fi "cumva", ci doar de "a fi".

Rugaciunea reprezinta in acceptiunea comuna manifestarea relatiei cu Dumnezeu, aspectul comportamental al religiozitatii. Te rogi, deci esti religios.
Rugaciunile sunt si ele de mai multe feluri. Poti fi "in relatie" cu divinitatea si atunci vei formula pur si simplu cereri, dorinte, revendicari (ceea ce facem de obicei si in relatiile de cuplu) sau te poti ruga in sensul de "a fi impreuna". Starea de "a fi impreuna", atunci cand persisti in rugaciune, se transforma in starea de "a fi". Aceasta inseamna momentul in care nu mai simti diviziunea, esti unitar, existi dar in acelasi timp ai disparut. Te pierzi pentru a regasi totalitatea, intregul. Fara conditii, fara limite, fara asteptari, fara teama...As putea folosi doi termeni care imi par cei mai apropiati pentru a defini rugaciunea: ACCEPTARE si INCREDERE.

Care este relatia mea cu Dumnezeu? Nu este...Si ma tem ca nici cu cei din jur nu prea ma pot mentine "in relatie". Cele mai multe dintre legaturile mele cu oamenii incep prin a fi relatii si destul de repede ajung sa fie... non-relatii. Relatiile au o consistenta parte contractuala, de angajament, de asteptari si norme acceptate social prin care ele se mentin. Unele dintre legaturile cu cei din jur nu indeplinesc aceste conditii, dar sunt, le simtim fiecare dintre noi. Sunt legaturi subtile care exista ca atare, fara conditii, fara norme, fara a fi definite cumva. Care este diferenta intre "legaturi" si "relatii"? Relatiile au o puternica valenta comportamentala, se manifesta, sunt active, exista in timp si pentru timp. Legaturile sunt atemporale, non-manifestale, legaturile doar exista. De-a lungul vietii noastre intalnim oameni cu care suntem "in relatie" si oameni cu care avem o "legatura". Aceasta a doua categorie este foarte valoroasa si nu exista o diferenta calitativa semnificativa intre legaturile umane si legatura cu Dumnezeu. "A fi in legatura" si " a fi" sunt trepte foarte apropiate in evolutia spirituala. Exersand legatura, conectarea,exersezi Fiintarea. Si intr-o zi constati ca a disparut si legatura, pentru ca intre timp Esti in ea. ESTI!

Despre convingeri

Fiecare dintre noi putem face orice. Avem la indemana aproximativ aceleasi mijloace. Ceea ce ne diferentiaza insa in mod profund si ceea ce face ca vietile noastre sa fie atat de diferite sunt convingerile noastre.

Convingerile sunt rodul experientelor personale de viata. Dar fiecare experienta de viata este de asemenea rodul unei convingeri, a pornit de la o cognitie, o idee despre "a fi bine" sau " a nu fi bine" sa procedezi cumva. Pe masura ce decurg unele din celelalte intr-o inlantuire aparent logica, suntem tot mai siguri de pertinenta deciziilor pe care le adoptam si a pasilor pe care ii facem. De ce? Pentru ca am considerat deja aprioric ca fiind valide acele "principii", acele convingeri de baza adoptate. Cu alte cuvinte, toata gandirea noastra se desfasoara in cadrul unor patternuri cognitive fundamentale, a caror origine am uitat-o de mult si de care de la un moment dat nu mai suntem constienti.

Acelasi lucru se intampla si in teoriile si cercetarea stiintifica (apropos, de la o vreme se pare ca nici cele considerate de baza par sa nu mai stea in picioare). Am admis pe baza unor experiente un model si in virtutea lui facem speculatii mai mult sau mai putin evolutive. Rezultatele sunt OK, adica sunt in sensul ipotezelor avute in vedere, care ipoteze sunt consecvente patternului in cadrul caruia se plaseaza cercetarea.

In mod similar, comportamentul nostru de-a lungul vietii urmeaza convingerile noastre, iar efectele comportamentului intaresc convingerile.Vestea proasta este ca majoritatea convingerilor noastre sunt irationale, formulate mult prea usor, pe baza unor experiente intamplatoare si nerepetate, a unei cunoasteri deficitare si a unui soi de rigiditate mentala si spirituala. De aici si rigiditatea deciziilor, problemele de adaptabilitate, incapacitatea de a produce schimbari reale si majore in viata noastra.
Mai grav decat atat, mare parte din convingerile noastre sunt in realitate convingerile altora, pe care le-am adoptat din comoditatea de a le avea pe ale noastre, un import nejustificat al unui "produs" pe care fiecare dintre noi avem destul "material" in termeni de experienta de viata pentru a-l putea fabrica si singuri.

Cred ca diferenta fundamentala intre cei care isi traiesc viata cu intensitate si au curajul de a fi intreprinzatori si aceia care traiesc pasiv, asteptand ca lucrurile sa li se intample si intrebandu-se permanent daca este bine sau nu sa procedeze cumva, este de convingeri. Si nu ma gandesc numai la tipul de convingeri, la calitatea lor, ci si la cantitatea convingerilor personale. Cu cat ai mai multe convingeri, cu atat mintea iti este mai impietrita, cu cat "stii" fara indoiala, fara dubiu, cu siguranta mai mult, cu atat esti mai putin deschis la experiente noi, caci ai impresia ca le-ai avut deja. Si le-ai avut, dar nu traindu-le ci gandindu-le sau auzindu-le.

Cei care reusesc sunt in primul rand cei care incearca. Iar cei care incearca sunt cei care nu au convingeri sau au foarte putine, care nu considera ca stiu totul atunci cand doar "au auzit despre" ceva. Iti trebuie o anumita "curatenie" a mintii si a spiritului pentru a fi intreprinzator. Iar daca motivul pentru care intreprinzi o actiune, ai o initiativa este nu acela de a-ti intari convingerile ci acela de a cunoaste, de a experimenta, atunci iti vei mentine efortul. Astfel sunt indeplinite cele doua conditii fundamentale ale reusitei: initiativa si efortul sustinut.

Declaratie de dragoste

Te iubesc si asta nu se va schimba niciodata. Ii iubesc pe copiii nostri si asta nu se va schimba niciodata. Ma am in totalitate doar pe mine insami, iar tu si ei va aveti in totalitate fiecare doar pe el insusi. Insa Existenta a decis ca noi sa fim impreuna, sa formam o familie, sa traim unii in preajma celorlalti, sa punem in comun o mare parte din ceea ce suntem. O mare parte, dar nu totul. Ramane ceva ce fiecare dintre noi avem dincolo de "avutul" nostru comun, ceva ce la noi trebuie sa ramana, caci suntem fiecare o alta entitate, o alta parte, chiar daca a aceluiasi intreg. De ce suntem impreuna aici si acum? Poate pentru ca aceasta este varianta in care fiecare dintre noi poate creste mai frumos, poate primi si asimila lectiile rezervate acestei vieti. Cred ca efortul nostru trebuie sa se indrepte spre intarirea acestei legaturi, respectandu-ne unii altora individualitatea si in acelasi timp sprijinindu-ne in mod real si reciproc dezvoltarea. Instrumentele pe care le avem la indemana sunt dragostea, empatia, cunoasterea si dorinta de bine. Este o legatura creata dincolo de ceea ce suntem in aceasta viata, dar cu puternice implicatii asupra ei, o legatura pe care cu totii am consimtit-o pentru ca, probabil, este in sensul cresterii, este necesara.
Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a ales pentru tine si ca m-a ajutat si pe mine sa te vad. Le multumesc copiilor ca ne-au ales ca si parinti ai lor si sunt recunoscatoare pentru lectiile pe care zilnic le primim prin intermediul lor.

Trecerea in noul an

Craciunul anunta o stare de asteptare si pregatire, de plutire in neant. Am terminat ce aveam de facut in anul in curs, iar urmatorul inca nu a sosit. Asteptam, reflectam, ne privim unii pe ceilalti asa cum suntem, eliberati de presiunea timpului si a indatoririlor zilnice. Alternam bucuria cu tristetea, entuziasmul cu plictiseala, speranta cu dezamagirea, iubirea cu frica...

Ritualurile de trecere au fost intotdeauna preferatele mele. Nu stim spre ce trecem, dar ceva se va schimba. Ideea de schimbare este revigoranta, regeneratoare; este ca si cum potentialitatea se materializeaza, prinde contur. Manifestarea colectiva confera consistenta schimbarii pe care fiecare ne-o dorim pentru noi insine. Ea devine valida, pertinenta si reala, realizabila, in virtutea faptului ca suntem multi cei care ne-o dorim, o asteptam si credem in ea.

Daca am reusi sa ne revigoram mai des prin ritualuri periodice de trecere, poate ca nu am pune totul pe seama celor doua sarbatori religioase anuale si mai ales a Craciunului. Aceste ritualuri le avem oricum zilnic, dar nu constientizam ce facem. Daca de pilda atunci cand ne facem dusul de seara am spune in gand o mica rugaciune pt. curatarea de tot ce ne-a atins prea mult in timpul zilei, poate Craciunul ne-ar gasi mai curati, mai deschisi, mai liberi. Motivul pt. care aceste sarbatori ne obosesc atat de mult este ca lasam prea mult in seama lor, asteptam prea mult de la ele. Si pe masura ce se consuma, suntem din ce in ce mai nemultumiti: ca nu ne-am odihnit destul, ca nu am fost suficient de prietenosi cu familia, ca am mancat prea mult, ca am petrecut prea mult timp cu ceilalti si prea putin timp cu noi insine...

Dupa ce a trecut, ne simtim chiar usurati. In sfarsit poate incepe ceva...

Daca am invata ca fiecare zi este un inceput, ca fiecare zi incepe si se termina, daca am intelege ca fiecare zi este un an - ba chiar o viata -in miniatura, atunci am acorda mai multa atentie ritualurilor zilnice si ne-am darui frecvent clipe de ragaz, de meditatie, de rugaciune, de bucurie, clipe petrecute cu cei dragi, cu prieteni si cunoscuti. Atunci finele anului nu ar mai fi o inghesuiala de asteptari si trairi contradictorii, ci o manifestare fireasca a tot ceea ce avem mai bun. Si astfel ne-am bucura cu adevarat, ne-am relaxa cu adevarat, am iubi cu adevarat...

Intalnirea cu celalalt

Aveam impresia si nemultumirea ca o parte importanta din viata mi-am petrecut-o impreuna sau in preajma unor oameni care nu au facut altceva decat sa imi consume timpul si energia. Am decis sa evit socializarea, convinsa fiind ca - atata vreme cat nu am garantia calitatii celuilalt - nu are rost sa imi pierd timpul.

Caci partial era adevarat, chiar consumasem timp inutil. Eu il consumasem, nu cei din jurul meu. Este posibil ca eu sa fi fost pentru ei o prezenta valoroasa, astfel incat numai mie tranzactia sa imi fi parut inechitabila. Asa cum este de asemenea posibil ca in anumite momente si ei, la randul lor, sa fi simtit o nemultumire in privinta relatiei cu mine, dar eu sa nu fi putut vedea acest lucru. Aceasta a doua posibilitate am ingnorat-o total, caci producea un efect nedorit asupra imaginii de sine si nu puteam risca.

Pornind de la acest rationament asupra propriilor experiente, am inceput sa ma izolez, pastrand prin preajma doar putini, foarte putini oameni, aceia care imi impartaseau ideile, cu care "rezonam", care ma gratificau si ma doreau in viata lor cu toata "perfectiunea" mea. Cu alte cuvinte, m-am multiplicat, m-am proiectat in cei din jurul meu. Cei care nu imi puteau reflecta imaginea idealizata au fost exclusi.

Dupa ceva vreme am inteles ca tot ce am facut a fost sa imi cresc egoul, sa il dilat pana cand nu a mai fost loc decat de el si mi-a acoperit fiinta. Atat de mult m-am vazut in tot ce exista in jurul meu incat am ajuns sa ma plictisesc...de imaginea mea. Aceasta constientizare - ca si toate celelalte - s-a intamplat intr-o clipa. Si de asemenea s-a intamplat pentru ca nu o asteptam, nu o cautam. Pur si simplu "egoul-balon" s-a spart si a iesit la iveala o fiinta ca oricare alta, pe care o respect si o iubesc ca pe oricare alta, doar pentru ca exista, doar pentru ca o pot vedea. Am inceput sa simt acelasi lucru si fata de ceilalti, fata de oameni in general, nevoia de a ii vedea, de a ii reflecta si eu pe ei, nu numai ei pe mine. In sfarsit in jurul meu s-au conturat figuri distincte. Fiecare persoana este cumva si este diferita de mine, iar aceasta varietate imi place, ma bucura, ma inspira.

Am constientizat ca evitarea contactului cu celalalt este evitarea contactului cu imaginea reala de sine. Atunci cand probabilitatea de a intalni oameni care iti seamana foarte bine este mica si atata vreme cat cei diferiti iti displac, miza devine prea nesigura. Posibilitatea de a gasi ceea ce cauti in celalalt ajunge sa fie atat de improbabila incat nu te mai motiveaza. Si te ascunzi bine in balonul tau, ba chiar ii impingi peretii cat mai mult in exterior, ocupand un spatiu cat mai mare, astfel incat sa eviti pe cat posibil contactul direct cu eventualii "intrusi". In acelasi timp sinele isi micsoreaza volumul si isi creste densitatea, devine mai concentrat si ajungi sa ai un puternic sentiment de pierdere. Obisnuiam sa spun: "Imi este atat de dor de mine..." Este un sentiment contradictoriu, similar cu cel pe care il incerci atunci cand iubitul tau incepe sa te priveasca fara sa te vada. Este cu tine, il vezi, il poti atinge,dar iubirea a disparut,gesturile se golesc de traire, de semnificatie.

Asa este si pierderea de sine. Ai ceva, dar este indepartat, te doare...Te privesti dar ceea ce vezi este diferit de ceea ce simti; si ti-e dor...

Acum intalnirea cu celalalt ma bucura si nu ma plictiseste catusi de putin. Daca intalnesc oameni care imi seamana foarte bine incerc un sentiment de "confort sporit" si pornim impreuna in cautarea altor oameni, fie ei similari sau diferiti noua. Si ne bucuram impreuna de a fi descoperit in fiecare acel "ceva" esential pe care il avem cu totii.

A fi ferm

Sunt o persoana independenta. Atat de independenta incat cei apropiati se simt atinsi in mod neplacut de indiferenta mea fata de sfaturile lor si mai ales de faptul ca nu le cer aproape niciodata. De asemenea, la randul meu ma simt inconfortabil cu ideea de a da sfaturi atunci cand mi se cer. Primul lucru care imi vine in minte este sa raspund: "Nu face greseala asta, nu intreba pe nimeni ce sa faci, faci asa cum simti. Aduna informatii cat sa poti delibera, dar alege tu. Nu cere opinii, ci informatii. Cine ar putea sti mai bine decat tine ce decizii sa iei pentru viata ta?"

Ni s-a recomandat intotdeauna de catre familie, educatori, oameni "cu experienta" sa luam decizii numai atunci cand cunoastem foarte bine subiectul alegerii, cand intelegem clar implicatiile presupuse de fiecare dintre variante. Asta e absurd, caci ne-ar lua o viata sa analizam toate fatetele deciziei noastre si de altfel nici nu am putea prevedea toate urmarile. Filosofia aceasta legata de alegere creeaza mari dificultati. Ganditi-va ce s-ar intampla daca ne-am alege profesia pentru prima oara in viata atunci cand am fi destul de maturi sa o facem si am avea destule informatii despre implicatiile ei. Probabil ca am studia in profunzime domenii variate pana pe la 40 ani si atunci am putea opera o decizie. Atunci cand, chiar in urma unei analize atat de lungi, am ajunge totusi la concluzia ca altul ar fi fost traseul nostru profesional de dorit, ar fi prea tarziu sa mai operam o alta schimbare. Cu alte cuvinte, a cheltui mai multe resurse de timp si energie pentru a lua o decizie nu este o garantie a succesului, dar este o garantie a risipei, a lipsei de eficienta. Daca rezultatul este bun dar implica investirea unor resurse mult prea consistente, atunci nu este eficient.

Asociez eficienta in viata personala (si profesionala) cu fermitatea. A fi ferm inseamna a fi constient, adica a putea vedea dincolo de dialectica permanenta a mintii tale. Odata ce intelegi ca jobul mintii tale este sa se indoiasca, sa se si te blameze pt. orice alegere, aratandu-ti partea negativa a ei, fermitatea se instaleaza pur si simplu. A fi ferm inseamna a alege acceptand ca exista o doza de necunoscut, de imprevizibil asociata deciziei tale. Ca diferenta dintre o experienta pozitiva si una negativa consta in primul rand in atitudinea ta fata de experienta respectiva, in deschiderea pe care o ai pentru a invata, pentru a te aventura, pentru a-ti configura propriile mecanisme de reglaj. Caci a lua o decizie, indiferent de importanta si gravitatea ei, nu inseamna inscrierea pe o ruta absolut conturata, clara, cu o anume destinatie. Drumul in sine presupune ajustari, reglari, o sumedenie de alte decizii. Si toti acesti pasi mici inseamna adaptare si crestere, inseamna evolutie.

Aceasta este intuitia: capacitatea de a depasi indoiala si nehotararea, continua argumentare pro si contra unei alegeri sau a alteia. Pur si simplu te opresti si iti spui: "In acest moment iau o decizie si in acest moment consider ca decizia potrivita este sa..." Este adevarat ca o decizie adoptata intr-o clipa iti poate schimba viata intr-un sens sau altul, dar pana la urma tot intr-o clipa faci propriu-zis alegerea, indiferent de durata deliberarii. In momentul in care ai ales, cel mai ineficient lucru pe care il poti face este sa permiti mintii sa palavrageasca intruna legat de valoarea si pertinenta deciziei luate. De fapt ea va face acest lucru oricum, doar ca tu nu ii mai dai atentie. Iti vezi de drumul tau si o lasi sa vorbeasca.

Aceasta este fermitatea: capacitatea de a fi si a actiona intuitiv. De multe ori ea este confundata cu incapatanarea. Incapatanarea inseamna sa ignori evidenta pentru a-ti apara egoul, sa fii inflexibil, intolerant si indiferent la stimulii exteriori. A fi ferm inseamna a-ti asuma atat esecul cat si succesul, a incerca, a te adapta "din mers", a fi receptiv si constient, a actiona si nu a reactiona. Atunci cand te incapatanezi reactionezi, esti in lupta cu existenta, cu cei din jur; atunci cand actionezi iti potentezi alegerea, te flexibilizezi, iti reglezi pasii.

Independenta este o premisa a fermitatii, asadar a eficientei. De aceea este important sa soliciti din mediul exterior informatii, dar nu solutii, sa aduni date factice si nu opinii. Decizia consta intr-o combinatie de informare si intuitie. Adoptarea unei decizii este un proces intuitiv de prelucrare a unor informatii.

Despre cuvant

Cea mai mare problema in viata este aceea de a gandi in termeni de "probleme".
Limbajul interior este foarte important; si de aceasta data nu ma refer la capacitatea de insight, la identificarea propriilor atribute sau nevoi, ci pur si simplu la limbajul in sine,la aspectele ce tin mai degraba de forma decat de continut.
"Suntem ceea ce gandim". Suna cunoscut, nu-i asa? Si ca toate sintagmele foarte cunoscute, poate parea superficial si neinteresant sa dezbatem acest subiect. Si totusi, pe cat de simplu pe atat de adevarat.

Cuvintele folosite in limbajul interior determina modul in care ne raportam la evenimentele de viata. Daca gandesc ca am o "problema", asa va fi. Ideea de problema presupune o situatie dificila pentru care trebuie sa gasesc o rezolvare. Considerand-o ca o problema, este evident ca "ma voi stradui", "voi incerca", ceea ce inseamna ca s-ar putea sa ii dau de capat, s-ar putea sa nu. Ma conditionez si imi creez blocaje care s-ar putea chiar sa ma "ajute" sa nu gasesc solutia potrivita.

Pentru ca ne aflam intr-o perioada speciala in ceea ce priveste resursele disponibile, auzim destul de des exprimarea: "Am probleme financiare". Asta suna destul de grav. Deja ma vad in strada, slabit si indoit de spate, cu o expresie trista pe fata si cu privirea acaparata de o imagine fatalista asupra viitorului. Imi pierd astfel capacitatea de a gandi, de a avea o initiativa, de a opera o schimbare. Insa daca spun: "Am nevoie de mai multi bani pentru a fi si a ma simti in siguranta" este cu totul altceva. Nu am de a face cu o problema, ci cu o provocare. Daca o problema are inclusa ideea de esec, de incercare in sensul de obstacol de trecut in viata mea, o provocare cere mai degraba o schimbare de focalizare, un efort de imaginatie, o doza de dinamism. Problema iti aseaza o greutate pe umeri, pe cand provocarea te cheama, iti da o stare de alerta, te dinamizeaza. Sunt mai multe sanse de a face o schimbare benefica decat de a rezolva o problema.

"Felul in care gandim" nu consta in alegerea intre gandirea pozitiva sau negativa. Inducerea unor ganduri de bine ar atrage dupa sine evenimente fericite...daca ar fi posibila. Te poti stradui "sa gandesti pozitiv", dar nu iti poti mentine aceasta abordare decat scurta vreme. Caci gandirea are o procesualitate inconstienta, este un proces inconstient de operare cu elemente constiente. Altfel spus, intelegem ce gandim, dar nu stim cum s-a intamplat asta, cum am ajuns sa gandim astfel. Cum nu putem opera la acest nivel, putem lucra la vocabular, putem ajusta termenii in care ne exprimam in doua aspecte:
1. gradul lor de generalitate;
2. "taria", "duritatea" lor.

De pilda, propozitia "Sunt intr-o perioada foarte proasta din viata mea" ar putea fi reformulata astfel: "Sunt intr-o perioada in care ma preocupa niste dorinte si intrebari pentru care inca nu am un raspuns, asupra carora nu am intreprins deocamdata ceva".

"Suntem ceea ce gandim" exact la acest aspect se refera. "La inceput a fost cuvantul" de asemenea. Cuvantul este cel care face diferenta intre potentialitate si realitate. Cuvantul este cel care creeaza sensul. Sensul nu exista in sine, noi il inventam pentru noi insine. Asa cum folosim cuvintele, asa ne inventam pe noi insine.

Poate ca vorbele se pierd in vant daca au fost exprimate in limbaj exterior sau se prabusesc in adancurile fiintei noastre daca apartin limbajului interior. In oricare dintre cazuri si in orice directie s-ar deplasa ele, acolo suntem si noi.

Asadar, ce avem de facut este sa fim generosi si flexibili, folosind cuvinte care exprima generozitate si flexibilitate. Aceasta presupune insa ca mai intai sa fim lucizi, sa fim atenti la exprimarea noastra, la fiecare cuvant pe care il folosim. Atunci cand suprindem un grad inacceptabil de gravitate si inchidere, sa "imblanzim" exprimarea.
Pentru ca fiecare cuvant - pe care acum il lasam fara cenzura sa ne descrie realitatea - il vom regasi in timp gravat cu litere uriase in fiinta noastra si in viata pe care o traim.

Despre "comunicarea universala"

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu am primit de prea multe ori ce mi-am dorit atunci cand mi-am dorit. Nici macar in copilarie sau adolescenta. Daca imi doream o anumita jucarie, o rochie, o pereche de pantofi,o carte sau orice altceva, se intampla sa le primesc mult mai tarziu, cand deja toti ceilalti le aveau de ceva vreme(sau aceasta era perceptia mea), cand se banalizau, nu mai erau la moda. Mai tarziu, mult mai tarziu am inteles ca nu aveam nici cea mai mica sansa sa le primesc si nu pentru ca altcineva imi refuza acest lucru, ci pentru ca mai intai de toate eu insami ma refuzam. Pur si simplu nu ceream. Nu am cerut niciodata parintilor ceva, dar am asteptat ca ei sa imi ofere, sa imi intuiasca nevoia si sa actioneze in consecinta. Am fost foarte surprinsa sa constat ca acest lucru nu s-a intamplat aproape niciodata. Acelasi model l-am aplicat ceva mai tarziu in viata de cuplu, asteptand ca partenerul meu sa stie de ce am nevoie; in viata profesionala, asteptand sa primesc un salariu mai mare doar pentru ca il meritam, fara sa il cer, atunci cand ma asteptam ca oamenii cu care lucram sa isi faca treaba in timp ce eu acceptam ca ei sa nu o faca, ba chiar o luam asupra mea.

In repetate randuri l-am rugat insa pe Dumnezeu sa imi indeplineasca anumite dorinte, in general lucruri foarte serioase, dorintele acelea care reprezinta pietre de hotar pentru viata fiecaruia dintre noi. Insa de fiecare data cand mi-am dorit si am urmarit ceva, am primit altceva. Altceva nu in sensul de mai putin cantitativ sau calitativ, ci cu totul altceva, pe un alt plan al vietii mele. Astfel, viata m-a surprins continuu. Multa vreme am crezut ca pur si simplu "nu am noroc", ca rezultatele sunt disproportionate fata de munca mea, de efortul meu, de daruirea si implicarea mea. O alta etapa a fost aceea in care mintea mea a inceput sa functioneze dihotomic, in alb si negru. Conform acestei viziuni, oamenii se impart in doua categorii: "cultivatori" de profesie si "culegatori" de profesie, adica cei care muncesc si cei care obtin beneficii, iar pe mine m-am plasat desigur in prima categorie. Ba chiar mi-am facut un titlu de glorie din asta, gandindu-ma ca misiunea mea este mult mai importanta, cu atat mai importanta cu cat presupune o doza considerabila de gratuitate, de sacrificiu de sine.

Sistemul acesta universal cerere-oferta functioneaza cam asa:

Iti doresti realizari profesionale mai consistente si te trezesti ca te-ai indragostit. Iti doresti mai mult decat orice sa fii iubit si te pomenesti ca primesti un job mai bine platit. Iti propui sa te odihnesti mai mult si sa revii la vechiile hobby-uri care iti faceau placere si afli ca vei avea un copil. Si tot asa... esti multumit oarecum,sunt lucruri pe care le doreai, dar in alta ordine si nu te poti retine din a-l intreba pe Dumnezeu: "De ce acum? De ce dupa atata timp? Am primit acum raspunsul la rugamintile de anul trecut, intre timp imi doresc altceva, am alte planuri cu viata mea!".
Tot acest lant de cereri si oferte, de intamplari si fapte de viata uneori pare incoerent. La baza lui se afla insa o conditie: aceea de a avea o dorinta puternica de schimbare, o nevoie resimtita. In cele din urma am inteles ca nu este numai atat, ca raspunsul aparent inadecvat in termeni de evenimente de viata pe care il primim pentru cererile noastre nu este un semn ca sistemul nu functioneaza, ci ca noi nu suntem suficient de constienti astfel incat sa ne identificam nevoile reale si sa ne formulam cererile in mod adecvat. Resimtim o lipsa, tanjim dupa ceva si ii punem un nume; deghizam nevoia intr-un obiectiv de regula mai putin la indemana, mai greu de atins, astfel incat daca nu se intampla sa nu ne pierdem odata cu esecul si stima de sine. Pur si simplu scriem gresit etichetele de pe borcanasele cu dorinte asezate de altfel frumos pe raft - in ordinea descrescatoare a dificultatii realizarii - si ne comportam apoi ca atare, luptand pentru acele dorinte. Nu este de mirare ca viata ne surprinde. Caci indiferent cum formulam noi intrebarile, cererile, existenta raspunde conform cu ceea ce noi suntem si nu cu ceea ce noi credem ca suntem. Raspunde intrebarilor Fiintei noastre si nu celor ale mintii noastre. De aceea se spune ca atunci cand ai o intrebare si cauti un raspuns, poti deschide orice carte si il gasesti. Este o parabola foarte complexa pe care pana astazi am crezut doar ca am inteles-o. Nu se refera doar la cunoastere, la a primi idei, a face analogii, a ti se sugera ceva, a-ti folosi creativitatea. Este mult mai mult decat atat: raspunsurile nu sunt la intrebarile pe care le-ai formulat, ci la intrebari pe care poate le vei formula dupa ce ai primit raspunsul la ele sau poate nu le vei formula niciodata. Sunt raspunsuri si atat, revelari.

Insa nu incerc nici pe departe sa afirm ca intrebarile nu sunt necesare, din moment ce raspunsurile vin oricum si nu au o conexiune cu intrebarea la care raspund. A te intreba este o mare virtute, este motorul evolutiei, este insasi esenta naturii umane. A te intreba inseamna a fi conectat la constiinta universala, a cere ajutor, nu are importanta pentru ce, atata vreme cat este ceva pozitiv, in sensul cresterii.

Ganditi-va la bine-cunoscuta schema a comunicarii: Emitatorul trimite un mesaj care ajunge la receptor incarcat cu efectele perturbatiilor din mediu, cu efectele barierelor de codificare verbala, mesaj tradus de receptor prin prisma propriului limbaj, a propriilor credinte si consideratii. Schema comunicarii omului cu constiinta universala - haideti sa ii spunem "comunicare universala"- este oarecum inversata. Emitatorul trimite un mesaj impachetat in multiple straturi de conditionari, de "rafinamente" culturale, de emotii si credinte; acest mesaj se despoaie in eter de incarcatura reziduala grea, improprie si este receptat in starea lui pura, la care noi insine nu avem acces. Asadar, raspunsul care se intoarce la emitator este cel potrivit, este asa cum trebuie sa fie, nu este nici o eroare, nici o confuzie. Existenta ne cunoaste, ne recunoaste, ne vede. Noi nu ne cunoastem, nu ne recunoastem, pentru ca nici macar nu ne vedem.

Asa am ajuns sa ma las in voia unei puteri mai mari decat a mea, a unei constiinte mai limpezi, a unei iubiri lipsite de alt interes decat ea insasi, a unei frumuseti reale si a implinirii desavarsite. Continui sa ma revars peste lume cu toata nebunia mea, acceptandu-mi chiar si indoiala, chiar si nesiguranta, chiar si momentele in care nu mai cred in nimic. Ma revars peste lume asa cum sunt, asa cum simt, pentru ca stiu ca fiecare cadere are rolul ei, pentru ca stiu ca nu ma pot ascunde de viata, ca nu o pot pacali, ca nu ma pot eschiva de la a trai, oricat de tentata as fi cateodata sa o fac. Am incredere in constiinta universala, am incredere ca sunt parte din ea si accept sa primesc raspunsuri surpinzatoare si continui sa pun intrebari si sa imi doresc sa se intample minuni mari; inteleg ca drumul meu spre ele este pavat cu fapte simple, posibile, de bun simt, cele care mie mi se potrivesc. Este o chestiune de prioritate si de traseu pana la acele "comori" ale spiritului catre care calatorim. Fiecare ajunge acolo unde trebuie sa ajunga, pe drumul sau si in timpul sau.

Actiune vs. Activitate. Fericire vs. Nefericire.

Cel mai eficient remediu cunoscut impotriva nefericirii este activitatea. Secretul consta in lipsa ragazului de a te intreba daca esti in regula, daca viata ta este cum ar trebui sau ai merita sa fie, daca realizarile tale sunt destul de importante si consistente, daca directia in care te indrepti este sau nu benefica pentru tine si cei dragi s.a.m.d. Astfel, timpul liber devine periculos si prin urmare indezirabil, caci un eventual timp de reflectie ar putea revela surprize uneori neplacute. De aici goana dupa "activitate", dupa acea oboseala placuta care iti confera sentimentul de autosuficienta, utilitate si sens.

Activitatea este in fond fuga de tine insuti. Iar atunci cand prin fuga reusesti sa uiti de tine insuti, intradevar scapi de nelinisti, de griji si framantari. Activitatile in sine chiar nu mai conteaza, ele sunt doar situatii-pretext pentru a fi activ. De aici aceasta goana dupa activitate in zilele noastre.
Recunosc ca activitatea, chiar si in sensul de pierdere de sine, este benefica pana la un punct. Dar din momentul in care activitatea nu mai este o optiune ci un mod de viata, ea devine periculoasa. Caci capatand deprinderea de a te agita, a fi fara astampar in orice situatie, iti pierzi incet-incet capacitatea de a fi responsiv, de a actiona, de a fi. Iti pierzi inteligenta, finetea judecatii, bunul simt.

Diferenta dintre actiune si activitate consta in faptul ca activitatea porneste dintr-o minte nelinistita, agitata, orientata spre scopuri, iar actiunea este apanajul unei minti linistite, creatoare. Apropos de creatie... M-am confruntat si eu ca si multe alte femei cu dorinta de a avea un copil si imposibilitatea de a realiza acest lucru. Ca si multor altor femei, acest vis mi s-a implinit atunci cand am crezut ca nu se mai poate, cand am acceptat ideea ca probabil nu voi avea niciodata un copil. Pana si creatia reprezinta pentru noi un scop, pana si a face dragoste reprezinta o "activitate". Gandim in termeni de succes chiar si in ceea ce priveste calitatea de a fi sau nu parinte.

Revenind la ideea initiala, scopul nostru in viata este de a impiedica sau a alunga nefericirea, iar modul cel mai la indemana de a evita confruntarea macar ipotetica cu ea este de a fi atat de ocupati, atat de "activi" incat sa ne omoram timpul aferent acestei confruntari. Interesanta aceasta expresie, nu-i asa? "A-ti omori timpul" inseamna de fapt a te omori pe tine insuti, caci timpul nu exista, este doar o conventie.
Dar ce este in fond nefericirea? Sau ce este fericirea, pt. ca macar prin opozitie sa explicitam aceasta perpetua lupta cu nefericirea?

Paradoxul este ca insasi gandirea in termeni de scop este sursa nefericirii. O minte linistita nu gandeste in termeni de scop, ci actioneaza pur si simplu constient, cu implicare, fara furie, fara resentimente, fara ideea de succes. Atunci este posibilia si non-actiunea. Non-actiunea nu este o oprire propriu-zisa, nu exista o delimitare sau etapizare neta intre actiune si non-actiune; actiunea si non-actiunea coexista; actionezi si te observi in acelasi timp.

Si atunci lucrurile pur si simplu se intampla, sensul este creat "din mers", iar fericirea se instaleaza definitiv. Caci fericirea nu este altceva decat o relatie de congruenta intre tine insuti, faptele tale si Existenta. Si imi permit sa mai fac o remarca... Fericirea include nefericirea, o cuprinde si o acopera. A fi fericit presupune ca la un moment dat sa fi fost nefericit, incongruent, divizat, ba chiar sa ai din cand in cand "puseuri" de nefericire, cu diferenta ca le accepti, nu te incurca foarte tare, aproape ca nu te deranjeaza.
Altfel declicul nu se produce, nu poti percepe diferenta decat cel mult la nivel cognitiv. Intelegi, dar asta nu inseamna ca ti s-a si intamplat...
Fericit cel care a trait nefericirea pana la capat, cel care a acceptat confruntarea! (Caci astfel a depasit-o...)

Simtul umorului sau A fi religios

Dintre toate calitatile pe care le au copiii mei, cea pentru care sunt cea mai fericita si recunoscatoare este simtul umorului. Multe atribute personale iti poti insusi intr-o viata, dar simtul umorului este o calitate prea profunda pentru a fi "invatata" in atat de scurt timp. Copiii se nasc cu simtul umorului sau nu, desi majoritatea dintre ei rad. Diferenta o face calitatea umorului, genul de glume care ii amuza si pe care le fac. Nu pare a fi o calitate ce se poate dobandi la contactul cu mediul, cu experienta imediata, ci mai degraba o insusire intrinseca, o parte a Fiintei si a nivelului ei de evolutie.

Simtul umorului se inrudeste cu bunul simt, desi uneori ar putea inspira contrariul. El are aceeasi radacina cu detasarea, cu obiectivitatea, cu acel spatiu personal intern care te ajuta sa te privesti si chiar sa te vezi. Cred ca simtul umorului este oarecum o premisa a calitatii de a fi meditativ, iar a fi meditativ reprezinta o premisa a capacitatii de a medita. Te poti detasa temporar de ceea ce esti doar daca te poti implica in acest joc al distantarii. Poti trai viata cu bune si cu rele-oricat de bune si mai ales oricat de rele-fara a-ti pierde ratiunea si fara a-ti rataci spiritul, gratie simtului umorului.

Simtul umorului reprezinta de asemenea parte din atitudinea de acceptare a vietii. Atata vreme cat poti rade de ceea ce ti se intampla, de ceea ce esti, se poate spune ca ai acceptat si chiar daca esti un luptator, lupta ta nu este haotica, irationala, in sensul razbunarii, ci lupta de a evolua in ciuda vicisitudinilor, lupta de a merge mai departe. Atitudinea opusa ar fi aceea de a-ti "confectiona" seriozitatea, gravitatea, "prestanta". Si de a trai in suferinta, caci tot ce este nefiresc produce suferinta.Iar seriozitatea si suferinta - spre deosebire de simtul umorului - nu sunt calitati profunde, ci adaugate, suprapuse, ca niste costume de protectie. Sunt deghizari ale unei lupte incrancenate de a fi altceva decat esti, obiectivarea dificultatii de a te accepta pe tine, de a-i accepta pe ceilalti si in cele din urma intreaga Existenta.

Si uite asa constat ca simtul umorului este poate cea mai serioasa, complexa, profunda si importanta calitate umana. Referindu-se la capacitatea de detasare constienta si la acceptarea Existentei, legatura cu religiozitatea este imediata, fireasca. Pentru mine, un om cu simtul umorului este un om religios, un om care se bucura si traieste plenar.

A fi religios inseamna a participa la viata ta si a societatii, a te implica, a trai, dar in mod constient. Adica fara a te pierde pe tine insuti, pastrand acea vigilenta a spiritului care sa iti ghideze pasii. Cand esti cu adevarat religios, rugaciunea in acceptiunea comuna a termenului isi pierde sensul, caci intreaga ta viata este o rugaciune, prin rugaciune intelegand comuniunea cu tot ceea ce te inconjoara.Ca si simtul umorului, religiozitatea este o calitate foarte profunda, care poate fi observata numai prin manifestarile ei in sensul bucuriei de a trai si nu prin conformarea la diverse ritualuri. Ba chiar as putea spune ca libertatea spiritului este fundamentul starii de a fi religios. Caci libertate inseamna curajul de a-ti asuma propria-ti viata, de a accepta riscul, necunoscutul, imprevizibilul.Si pentru a te putea arunca in aceasta valtoare, in acest imens necunoscut ai nevoie de simtul umorului.In fond, totul este o joaca si este stiut si acceptat deja faptul ca prin joc achizitionam cele mai importante resurse pentru viata noastra. La o scara ceva mai mare, viata in sine este unul dintre jocurile care ne pregatesc pentru desavarsirea spirituala.