Dintre toate calitatile pe care le au copiii mei, cea pentru care sunt cea mai fericita si recunoscatoare este simtul umorului. Multe atribute personale iti poti insusi intr-o viata, dar simtul umorului este o calitate prea profunda pentru a fi "invatata" in atat de scurt timp. Copiii se nasc cu simtul umorului sau nu, desi majoritatea dintre ei rad. Diferenta o face calitatea umorului, genul de glume care ii amuza si pe care le fac. Nu pare a fi o calitate ce se poate dobandi la contactul cu mediul, cu experienta imediata, ci mai degraba o insusire intrinseca, o parte a Fiintei si a nivelului ei de evolutie.
Simtul umorului se inrudeste cu bunul simt, desi uneori ar putea inspira contrariul. El are aceeasi radacina cu detasarea, cu obiectivitatea, cu acel spatiu personal intern care te ajuta sa te privesti si chiar sa te vezi. Cred ca simtul umorului este oarecum o premisa a calitatii de a fi meditativ, iar a fi meditativ reprezinta o premisa a capacitatii de a medita. Te poti detasa temporar de ceea ce esti doar daca te poti implica in acest joc al distantarii. Poti trai viata cu bune si cu rele-oricat de bune si mai ales oricat de rele-fara a-ti pierde ratiunea si fara a-ti rataci spiritul, gratie simtului umorului.
Simtul umorului reprezinta de asemenea parte din atitudinea de acceptare a vietii. Atata vreme cat poti rade de ceea ce ti se intampla, de ceea ce esti, se poate spune ca ai acceptat si chiar daca esti un luptator, lupta ta nu este haotica, irationala, in sensul razbunarii, ci lupta de a evolua in ciuda vicisitudinilor, lupta de a merge mai departe. Atitudinea opusa ar fi aceea de a-ti "confectiona" seriozitatea, gravitatea, "prestanta". Si de a trai in suferinta, caci tot ce este nefiresc produce suferinta.Iar seriozitatea si suferinta - spre deosebire de simtul umorului - nu sunt calitati profunde, ci adaugate, suprapuse, ca niste costume de protectie. Sunt deghizari ale unei lupte incrancenate de a fi altceva decat esti, obiectivarea dificultatii de a te accepta pe tine, de a-i accepta pe ceilalti si in cele din urma intreaga Existenta.
Si uite asa constat ca simtul umorului este poate cea mai serioasa, complexa, profunda si importanta calitate umana. Referindu-se la capacitatea de detasare constienta si la acceptarea Existentei, legatura cu religiozitatea este imediata, fireasca. Pentru mine, un om cu simtul umorului este un om religios, un om care se bucura si traieste plenar.
A fi religios inseamna a participa la viata ta si a societatii, a te implica, a trai, dar in mod constient. Adica fara a te pierde pe tine insuti, pastrand acea vigilenta a spiritului care sa iti ghideze pasii. Cand esti cu adevarat religios, rugaciunea in acceptiunea comuna a termenului isi pierde sensul, caci intreaga ta viata este o rugaciune, prin rugaciune intelegand comuniunea cu tot ceea ce te inconjoara.Ca si simtul umorului, religiozitatea este o calitate foarte profunda, care poate fi observata numai prin manifestarile ei in sensul bucuriei de a trai si nu prin conformarea la diverse ritualuri. Ba chiar as putea spune ca libertatea spiritului este fundamentul starii de a fi religios. Caci libertate inseamna curajul de a-ti asuma propria-ti viata, de a accepta riscul, necunoscutul, imprevizibilul.Si pentru a te putea arunca in aceasta valtoare, in acest imens necunoscut ai nevoie de simtul umorului.In fond, totul este o joaca si este stiut si acceptat deja faptul ca prin joc achizitionam cele mai importante resurse pentru viata noastra. La o scara ceva mai mare, viata in sine este unul dintre jocurile care ne pregatesc pentru desavarsirea spirituala.
luni, 29 noiembrie 2010
vineri, 26 noiembrie 2010
Pozitionare
Aveam sentimentul ca am uitat ceva foarte important, foarte greu. Important si greu mai degraba cantitativ. Ma simteam bine, dar constientizam o lipsa. Lipsea ceva care de obicei ma tragea in jos, ma aducea "cu picioarele pe pamant si cu capul in aer", un soi de gravitatie.
Dupa ceva vreme am descoperit ce era: INGRIJORAREA. Am pierdut-o pur si simplu si odata cu ea am pierdut o mare parte din viata mea trecuta si din cea viitoare. Din cea trecuta, pt. ca ma lega de experientele nefericite, de cea viitoare pt. ca imi duceam o parte din existenta in lumea imaginara a lui "maine". Odata cu ingrijorarea am pierdut ceea ce am fost si am avut, ca si ceea ce voi fi si voi avea. Alta data as fi spus ca nu mi-a ramas mai nimic. Acum spun altceva; mi-a ramas singurul lucru care exista si in care pot trai: PREZENTUL, AZI, ACUM. Repet, MI-a ramas, mie insami. EU si CLIPA ACEASTA existam.
Ingrijorarea este o boala grea si poate fi foarte lunga, poate dura viata toata sau vieti la randul. Te macina incet dar sigur, pana cand iti pierzi ratiunea, increderea, iubirea. Nu poti fi ingrijorat si vesel, ingrijorat si senin, ingrijorat si increzator, ingrijorat si iubitor, ingrijorat si eficient, ingrijorat si rational, ingrijorat si creativ, ingrijorat si prosper. Poti fi doar ingrijorat SAU toate celelalte.
Si poti gasi in orice clipa atat de multe lucruri pt. care sa te ingrijorezi...
Paradoxal, majoritatea achizitiilor in termeni de dezvoltare personala pornesc din experienta contrara, din trairea profunda a tristetii, a esecului, a chiar acelei insusiri indezirabile. In cazul de fata, nu poti decide sa alungi ingrijorarea si sa fii capabil chiar sa operezi aceasta schimbare pana cand nu traiesti ingrijorarea. La fel cum nu poti depasi conflictele specifice varstelor pana nu treci prin ele. Nu poti ajunge la destinatie fara sa parcurgi drumul, sa te implici.
Schimbarea se produce brusc atunci cand nu o mai doresti, nu o mai cauti, nu o mai astepti. De ce atunci? Pentru ca esti deschis, pentru ca nu conditionezi Existenta in nici un fel. Iar ea iti raspunde in mod simetric: nu te mai conditioneaza nici ea pe tine. Tu o accepti, ea te accepta. Despre asta este vorba in cele din urma.
Si uite asa am inceput sa traiesc invers: "Cu capul pe pamant si picioarele in aer". Sunt aici si acum, fac parte din viata mea, sunt constienta, dar admit de asemenea ca apartin neantului, nu ma agat cu disperare de locul acesta in care ma aflu temporar, ci doar traiesc lucid aceasta fascinanta experienta.Si ma bucur...
Dupa ceva vreme am descoperit ce era: INGRIJORAREA. Am pierdut-o pur si simplu si odata cu ea am pierdut o mare parte din viata mea trecuta si din cea viitoare. Din cea trecuta, pt. ca ma lega de experientele nefericite, de cea viitoare pt. ca imi duceam o parte din existenta in lumea imaginara a lui "maine". Odata cu ingrijorarea am pierdut ceea ce am fost si am avut, ca si ceea ce voi fi si voi avea. Alta data as fi spus ca nu mi-a ramas mai nimic. Acum spun altceva; mi-a ramas singurul lucru care exista si in care pot trai: PREZENTUL, AZI, ACUM. Repet, MI-a ramas, mie insami. EU si CLIPA ACEASTA existam.
Ingrijorarea este o boala grea si poate fi foarte lunga, poate dura viata toata sau vieti la randul. Te macina incet dar sigur, pana cand iti pierzi ratiunea, increderea, iubirea. Nu poti fi ingrijorat si vesel, ingrijorat si senin, ingrijorat si increzator, ingrijorat si iubitor, ingrijorat si eficient, ingrijorat si rational, ingrijorat si creativ, ingrijorat si prosper. Poti fi doar ingrijorat SAU toate celelalte.
Si poti gasi in orice clipa atat de multe lucruri pt. care sa te ingrijorezi...
Paradoxal, majoritatea achizitiilor in termeni de dezvoltare personala pornesc din experienta contrara, din trairea profunda a tristetii, a esecului, a chiar acelei insusiri indezirabile. In cazul de fata, nu poti decide sa alungi ingrijorarea si sa fii capabil chiar sa operezi aceasta schimbare pana cand nu traiesti ingrijorarea. La fel cum nu poti depasi conflictele specifice varstelor pana nu treci prin ele. Nu poti ajunge la destinatie fara sa parcurgi drumul, sa te implici.
Schimbarea se produce brusc atunci cand nu o mai doresti, nu o mai cauti, nu o mai astepti. De ce atunci? Pentru ca esti deschis, pentru ca nu conditionezi Existenta in nici un fel. Iar ea iti raspunde in mod simetric: nu te mai conditioneaza nici ea pe tine. Tu o accepti, ea te accepta. Despre asta este vorba in cele din urma.
Si uite asa am inceput sa traiesc invers: "Cu capul pe pamant si picioarele in aer". Sunt aici si acum, fac parte din viata mea, sunt constienta, dar admit de asemenea ca apartin neantului, nu ma agat cu disperare de locul acesta in care ma aflu temporar, ci doar traiesc lucid aceasta fascinanta experienta.Si ma bucur...
joi, 25 noiembrie 2010
Viata ca descoperire
Sunt un explorator, un cautator ca si tine. Am pornit inconstient intr-o expeditie fascinanta si am trait si bune si rele. Am depus mult efort si m-am implicat in tot ce am intreprins. Incet-incet am dobandit constienta si drumul mi s-a conturat. Incet-incet am invatat sa nu ma lupt cu viata, ci pur si simplu sa o traiesc. Am invatat ca mai intai trebuie sa am si apoi sa daruiesc, chiar daca multa vreme abordarea mea a fost inversa. Ca si tine, am avut momente in care m-am intrebat daca sunt in regula, daca nu ar trebui sa fiu mai mult sau pur si simplu mai...altfel. Din aceasta nevoie profunda de autorealizare a pornit dorinta de a invata, de a ma autoperfectiona, uneori exagerata. La un moment dat am simtit ceea ce stiam conceptual vorbind dar nu reuseam sa impartasesc cu toata fiinta mea: sunt deja ceea ce incerc sa fiu. Toti suntem, purtam in noi perfectiunea, intregul; tot ce avem de facut este sa exersam aceasta minunata capacitate pe care dintre toate animalele, numai noi, oamenii o avem: aceea de a ne privi si a ne vedea pe noi insine.
In mod firesc, s-a accentuat nevoia de a face ceva pentru ceilalti, de a-i ajuta sa se descopere, sa se accepte si SA FIE in mod constient ceea ce deja sunt, dar inconstient.
Am devenit trainer si proiectant de programe de pregatire profesionala. Abordarea mea este axata pe individ si apoi pe grup, astfel incat fiecare sa devina varianta sa cea mai buna. Pun foarte mult accent pe creativitate si originalitate, dar nu la modul fortuit, agresiv, competitiv, ci creand mai intai un cadru favorabil pentru ca participantii sa se simta securizati si inspirati. Tehnicile sunt subsecvente fiintarii. Traind experienta descoperi, te descoperi...si cresti.
In mod firesc, s-a accentuat nevoia de a face ceva pentru ceilalti, de a-i ajuta sa se descopere, sa se accepte si SA FIE in mod constient ceea ce deja sunt, dar inconstient.
Am devenit trainer si proiectant de programe de pregatire profesionala. Abordarea mea este axata pe individ si apoi pe grup, astfel incat fiecare sa devina varianta sa cea mai buna. Pun foarte mult accent pe creativitate si originalitate, dar nu la modul fortuit, agresiv, competitiv, ci creand mai intai un cadru favorabil pentru ca participantii sa se simta securizati si inspirati. Tehnicile sunt subsecvente fiintarii. Traind experienta descoperi, te descoperi...si cresti.
Despre supereroism si supernormalitate
Tudor, baietelul meu (3 ani) se crede super-erou. Poarta costume cu muschi, se avanta in pozitii imposibile, loveste aerul (daca nu e cineva prin preajma) cu putere si exclama "taaa". L-am intrebat ce fac supereroii si mi-a raspuns ca salveaza oameni aflati in pericol. De fapt sunt luptatori, "luptatori pentru dreptate". Atitudinea lui, care este de altfel a majoritatii baieteilor de aceeasi varsta, m-a determinat sa iau in considerare acest model si sa il extrapolez; caci fiecare manifestare a oricaruia dintre noi poarta in ea si exprima totodata modelul intregului, al societatii, al lumii noastre.
Atunci cand eram noi copii nu existau "superi", ci doar eroi, iar eroii erau/sunt un pic altceva. Interesant este ca nivelul ierarhic al super-ului pare a fi - dupa cum ii spune numele - deasupra celui al eroului pur si simplu. De ce? Un super este in primul rand un tip "cool", "tare" si asta ii defineste fundamental imaginea. El nu este mai mult decat un erou nici pe departe, ci este eroul zilelor noastre: impresionant prin prezenta mai ales, dominant ca si atitudine, de temut... El nu vorbeste prea mult, nu este un tip prea educat si nici prea intelept, dar are o forta fizica superioara celorlalti (ceea ce i-a cam crescut ego-ul) si se distreaza folosind-o si - daca e cazul - facand si un pic de dreptate in jur.
Traim in epoca "superilor", tot ceea ce intreprindem tinde sa fie super sau sa nu fie deloc. Ori te cunoaste intreaga lume ori esti nimeni, ori esti cel mai bun ori nu esti. Pe mine extremele acestea ma duc cu gandul la alienare, la o supra(super:)?)conditionare a stimei de sine. Nu suntem valorosi doar pentru ca suntem, ci trebuie sa fim cumva, iar acest "cumva" isi ridica exigentele tot mai sus.
Te intalnesti (mai rar fata in fata) sau vorbesti cu un prieten la telefon si il intrebi "ce ai mai facut?" Iar el raspunde "nimic" sau "mai nimic, serviciu, acasa, dorm apoi din nou acelasi lucru". Oare asta inseamna nimic? Nu, inseamna ca nu s-a intamplat ceva "super", ceva care sa ii lase pe ceilalti cu gura cascata, ceva care sa te faca atat de mandru de tine incat sa anunti pe toata lumea ce ai reusit sa faci. A devenit jenant sa raspunzi la intrebarea "ce mai faci?" cu lucruri simple, cu fapte si intamplari obisnuite de viata. Risti sa ii plictisesti pe ceilalti si sa ajunga sa te evite. Daca nu ai mai sunat, probabil nu ai ceva "notabil" de povestit. Si uite asa, luptand cu totii sa fim super, ne inchidem in noi insine si asteptam sa ni se intample ceva extraordinar care sa ne determine sa iesim in lume cu capul sus si pieptul inainte.
Daca rationamentul meu este corect si bunul-simt chiar exista, "a fi super" este o treapta de evolutie anterioara lui "a fi ceva", care la randul ei este anterioara lui "a fi". Dar pentru ca traim in lumea lui "Super" si nu imi pot nega apartenenta la aceasta lume, am pornit in cautare de superi, dar nu de super-eroi, ci de oameni super-normali. Ce sunt oamenii super-normali? Aceia care raman normali, simpli, in orice situatie, care nu isi pervertesc fiinta pentru putere, care sunt interesati de oameni in general, nu numai de cei care le pot fi de folos in afaceri, care au capacitatea de a darui, a accepta, a ierta, a rade cu tot sufletul si a plange la fel... Oameni autentici... Si da, acest gen de "super" reprezinta un salt calitativ...
Atunci cand eram noi copii nu existau "superi", ci doar eroi, iar eroii erau/sunt un pic altceva. Interesant este ca nivelul ierarhic al super-ului pare a fi - dupa cum ii spune numele - deasupra celui al eroului pur si simplu. De ce? Un super este in primul rand un tip "cool", "tare" si asta ii defineste fundamental imaginea. El nu este mai mult decat un erou nici pe departe, ci este eroul zilelor noastre: impresionant prin prezenta mai ales, dominant ca si atitudine, de temut... El nu vorbeste prea mult, nu este un tip prea educat si nici prea intelept, dar are o forta fizica superioara celorlalti (ceea ce i-a cam crescut ego-ul) si se distreaza folosind-o si - daca e cazul - facand si un pic de dreptate in jur.
Traim in epoca "superilor", tot ceea ce intreprindem tinde sa fie super sau sa nu fie deloc. Ori te cunoaste intreaga lume ori esti nimeni, ori esti cel mai bun ori nu esti. Pe mine extremele acestea ma duc cu gandul la alienare, la o supra(super:)?)conditionare a stimei de sine. Nu suntem valorosi doar pentru ca suntem, ci trebuie sa fim cumva, iar acest "cumva" isi ridica exigentele tot mai sus.
Te intalnesti (mai rar fata in fata) sau vorbesti cu un prieten la telefon si il intrebi "ce ai mai facut?" Iar el raspunde "nimic" sau "mai nimic, serviciu, acasa, dorm apoi din nou acelasi lucru". Oare asta inseamna nimic? Nu, inseamna ca nu s-a intamplat ceva "super", ceva care sa ii lase pe ceilalti cu gura cascata, ceva care sa te faca atat de mandru de tine incat sa anunti pe toata lumea ce ai reusit sa faci. A devenit jenant sa raspunzi la intrebarea "ce mai faci?" cu lucruri simple, cu fapte si intamplari obisnuite de viata. Risti sa ii plictisesti pe ceilalti si sa ajunga sa te evite. Daca nu ai mai sunat, probabil nu ai ceva "notabil" de povestit. Si uite asa, luptand cu totii sa fim super, ne inchidem in noi insine si asteptam sa ni se intample ceva extraordinar care sa ne determine sa iesim in lume cu capul sus si pieptul inainte.
Daca rationamentul meu este corect si bunul-simt chiar exista, "a fi super" este o treapta de evolutie anterioara lui "a fi ceva", care la randul ei este anterioara lui "a fi". Dar pentru ca traim in lumea lui "Super" si nu imi pot nega apartenenta la aceasta lume, am pornit in cautare de superi, dar nu de super-eroi, ci de oameni super-normali. Ce sunt oamenii super-normali? Aceia care raman normali, simpli, in orice situatie, care nu isi pervertesc fiinta pentru putere, care sunt interesati de oameni in general, nu numai de cei care le pot fi de folos in afaceri, care au capacitatea de a darui, a accepta, a ierta, a rade cu tot sufletul si a plange la fel... Oameni autentici... Si da, acest gen de "super" reprezinta un salt calitativ...
marți, 23 noiembrie 2010
A fi participant la training
A fi participant la training presupune in primul rand o conditie necesara si as putea spune si suficienta: deschidere. Sa fii deschis inseamna sa te cureti de tot ceea ce stiai deja si te-ar putea impiedica sa vezi, sa accepti,sa primesti. Atunci cand esti convins ca stii foarte mult din ceea ce se va discuta la training, deja ai operat o inchidere. Din acel moment nu vei face altceva decat sa interpretezi prin prisma experientei tale tot ceea ce se intampla si sa iti confirmi cunostintele. A fi deschis nu inseamna a-ti spala creierul, a-ti nega background-ul, cunoasterea anterioara. Este important sa fii vigilent, sa fii "pe faza". De multe ori este posibil (din nefericire) ca trainerul chiar sa nu stie mai mult decat tine, ca ceilalti participanti chiar sa fie sub nivelul tau profesional. Numai ca ceea ce ne transforma este experienta vie, traita. In fond un training este o experienta traita in comun cu ceilalti. Din ea se desprind unele concepte, unele notiuni, unele tehnici de lucru, dar pe acestea le poti citi in orice carte de specialitate. Pe cand experienta e musai sa fie traita, simtita si nu doar citita, aflata.
De ce a fi deschis este o conditie suficienta? Pentru ca din aceasta deschidere porneste totul: limpezimea gandirii, usurinta comunicarii, capacitatea creativa si nu in ultimul rand starea de bine inerenta oricarei reusite.
De ce a fi deschis este o conditie suficienta? Pentru ca din aceasta deschidere porneste totul: limpezimea gandirii, usurinta comunicarii, capacitatea creativa si nu in ultimul rand starea de bine inerenta oricarei reusite.
A fi trainer
A fi trainer este mai mult decat o vocatie, este o calitate umana. Poti invata cate ceva despre asta, poti asimila tehnici, metode, poti exersa si poti fi chiar destul de bun. Ce inseamna sa fii destul de bun? Inseamna ca participantii la trainingurile tale sa isi atinga obiectivele de formare, obiective exprimate in termeni de competente.
Ce inseamna sa fii trainer prin natura ta, indiferent daca ajungi vreodata sa practici sau nu aceasta profesie? Inseamna sa fii absolut deschis, gata sa impartasesti atunci cand ti se cere si sa nu impartasesti atunci cand nu ti se cere. Sa fii empatic, pastrand un spatiu rezonabil fata de celalalt care sa iti permita sa fii rational. Daca nu poti fi rational, nu poti fi de folos.
Paradoxal, inseamna sa pastrezi un spatiu rezonabil si fata de tine insuti, atat cat sa te poti vedea din afara si sa urmaresti modul in care te manifesti, in care performezi. Inseamna sa fii persoana cea mai lipsita de ego si cea mai transparenta. Astfel incat ceilalti sa se poata oglindi in tine. Daca nu esti astfel, trainingul (ca si job-ul, ca si viata de cuplu, ca si raportul parinte-copil s.a.m.d. in zilele noastre)se transforma intr-o lupta pentru putere, pentru "a avea dreptate", pentru a demonstra celuilalt cat de putin stie, cat de putin este.
Un trainer "adevarat" nu numai ca sprijina atingerea obiectivelor profesionale pe care cursantii si le-au propus, dar ii determina sa isi atinga obiective pe care de cele mai multe ori nu si le-au propus. Acestea se exprima in termeni de incredere de sine, acceptare, imbunatatirea calitatilor personale.
Ce inseamna sa fii trainer prin natura ta, indiferent daca ajungi vreodata sa practici sau nu aceasta profesie? Inseamna sa fii absolut deschis, gata sa impartasesti atunci cand ti se cere si sa nu impartasesti atunci cand nu ti se cere. Sa fii empatic, pastrand un spatiu rezonabil fata de celalalt care sa iti permita sa fii rational. Daca nu poti fi rational, nu poti fi de folos.
Paradoxal, inseamna sa pastrezi un spatiu rezonabil si fata de tine insuti, atat cat sa te poti vedea din afara si sa urmaresti modul in care te manifesti, in care performezi. Inseamna sa fii persoana cea mai lipsita de ego si cea mai transparenta. Astfel incat ceilalti sa se poata oglindi in tine. Daca nu esti astfel, trainingul (ca si job-ul, ca si viata de cuplu, ca si raportul parinte-copil s.a.m.d. in zilele noastre)se transforma intr-o lupta pentru putere, pentru "a avea dreptate", pentru a demonstra celuilalt cat de putin stie, cat de putin este.
Un trainer "adevarat" nu numai ca sprijina atingerea obiectivelor profesionale pe care cursantii si le-au propus, dar ii determina sa isi atinga obiective pe care de cele mai multe ori nu si le-au propus. Acestea se exprima in termeni de incredere de sine, acceptare, imbunatatirea calitatilor personale.
sâmbătă, 20 noiembrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)