Intalnirea cu celalalt

Aveam impresia si nemultumirea ca o parte importanta din viata mi-am petrecut-o impreuna sau in preajma unor oameni care nu au facut altceva decat sa imi consume timpul si energia. Am decis sa evit socializarea, convinsa fiind ca - atata vreme cat nu am garantia calitatii celuilalt - nu are rost sa imi pierd timpul.

Caci partial era adevarat, chiar consumasem timp inutil. Eu il consumasem, nu cei din jurul meu. Este posibil ca eu sa fi fost pentru ei o prezenta valoroasa, astfel incat numai mie tranzactia sa imi fi parut inechitabila. Asa cum este de asemenea posibil ca in anumite momente si ei, la randul lor, sa fi simtit o nemultumire in privinta relatiei cu mine, dar eu sa nu fi putut vedea acest lucru. Aceasta a doua posibilitate am ingnorat-o total, caci producea un efect nedorit asupra imaginii de sine si nu puteam risca.

Pornind de la acest rationament asupra propriilor experiente, am inceput sa ma izolez, pastrand prin preajma doar putini, foarte putini oameni, aceia care imi impartaseau ideile, cu care "rezonam", care ma gratificau si ma doreau in viata lor cu toata "perfectiunea" mea. Cu alte cuvinte, m-am multiplicat, m-am proiectat in cei din jurul meu. Cei care nu imi puteau reflecta imaginea idealizata au fost exclusi.

Dupa ceva vreme am inteles ca tot ce am facut a fost sa imi cresc egoul, sa il dilat pana cand nu a mai fost loc decat de el si mi-a acoperit fiinta. Atat de mult m-am vazut in tot ce exista in jurul meu incat am ajuns sa ma plictisesc...de imaginea mea. Aceasta constientizare - ca si toate celelalte - s-a intamplat intr-o clipa. Si de asemenea s-a intamplat pentru ca nu o asteptam, nu o cautam. Pur si simplu "egoul-balon" s-a spart si a iesit la iveala o fiinta ca oricare alta, pe care o respect si o iubesc ca pe oricare alta, doar pentru ca exista, doar pentru ca o pot vedea. Am inceput sa simt acelasi lucru si fata de ceilalti, fata de oameni in general, nevoia de a ii vedea, de a ii reflecta si eu pe ei, nu numai ei pe mine. In sfarsit in jurul meu s-au conturat figuri distincte. Fiecare persoana este cumva si este diferita de mine, iar aceasta varietate imi place, ma bucura, ma inspira.

Am constientizat ca evitarea contactului cu celalalt este evitarea contactului cu imaginea reala de sine. Atunci cand probabilitatea de a intalni oameni care iti seamana foarte bine este mica si atata vreme cat cei diferiti iti displac, miza devine prea nesigura. Posibilitatea de a gasi ceea ce cauti in celalalt ajunge sa fie atat de improbabila incat nu te mai motiveaza. Si te ascunzi bine in balonul tau, ba chiar ii impingi peretii cat mai mult in exterior, ocupand un spatiu cat mai mare, astfel incat sa eviti pe cat posibil contactul direct cu eventualii "intrusi". In acelasi timp sinele isi micsoreaza volumul si isi creste densitatea, devine mai concentrat si ajungi sa ai un puternic sentiment de pierdere. Obisnuiam sa spun: "Imi este atat de dor de mine..." Este un sentiment contradictoriu, similar cu cel pe care il incerci atunci cand iubitul tau incepe sa te priveasca fara sa te vada. Este cu tine, il vezi, il poti atinge,dar iubirea a disparut,gesturile se golesc de traire, de semnificatie.

Asa este si pierderea de sine. Ai ceva, dar este indepartat, te doare...Te privesti dar ceea ce vezi este diferit de ceea ce simti; si ti-e dor...

Acum intalnirea cu celalalt ma bucura si nu ma plictiseste catusi de putin. Daca intalnesc oameni care imi seamana foarte bine incerc un sentiment de "confort sporit" si pornim impreuna in cautarea altor oameni, fie ei similari sau diferiti noua. Si ne bucuram impreuna de a fi descoperit in fiecare acel "ceva" esential pe care il avem cu totii.

A fi ferm

Sunt o persoana independenta. Atat de independenta incat cei apropiati se simt atinsi in mod neplacut de indiferenta mea fata de sfaturile lor si mai ales de faptul ca nu le cer aproape niciodata. De asemenea, la randul meu ma simt inconfortabil cu ideea de a da sfaturi atunci cand mi se cer. Primul lucru care imi vine in minte este sa raspund: "Nu face greseala asta, nu intreba pe nimeni ce sa faci, faci asa cum simti. Aduna informatii cat sa poti delibera, dar alege tu. Nu cere opinii, ci informatii. Cine ar putea sti mai bine decat tine ce decizii sa iei pentru viata ta?"

Ni s-a recomandat intotdeauna de catre familie, educatori, oameni "cu experienta" sa luam decizii numai atunci cand cunoastem foarte bine subiectul alegerii, cand intelegem clar implicatiile presupuse de fiecare dintre variante. Asta e absurd, caci ne-ar lua o viata sa analizam toate fatetele deciziei noastre si de altfel nici nu am putea prevedea toate urmarile. Filosofia aceasta legata de alegere creeaza mari dificultati. Ganditi-va ce s-ar intampla daca ne-am alege profesia pentru prima oara in viata atunci cand am fi destul de maturi sa o facem si am avea destule informatii despre implicatiile ei. Probabil ca am studia in profunzime domenii variate pana pe la 40 ani si atunci am putea opera o decizie. Atunci cand, chiar in urma unei analize atat de lungi, am ajunge totusi la concluzia ca altul ar fi fost traseul nostru profesional de dorit, ar fi prea tarziu sa mai operam o alta schimbare. Cu alte cuvinte, a cheltui mai multe resurse de timp si energie pentru a lua o decizie nu este o garantie a succesului, dar este o garantie a risipei, a lipsei de eficienta. Daca rezultatul este bun dar implica investirea unor resurse mult prea consistente, atunci nu este eficient.

Asociez eficienta in viata personala (si profesionala) cu fermitatea. A fi ferm inseamna a fi constient, adica a putea vedea dincolo de dialectica permanenta a mintii tale. Odata ce intelegi ca jobul mintii tale este sa se indoiasca, sa se si te blameze pt. orice alegere, aratandu-ti partea negativa a ei, fermitatea se instaleaza pur si simplu. A fi ferm inseamna a alege acceptand ca exista o doza de necunoscut, de imprevizibil asociata deciziei tale. Ca diferenta dintre o experienta pozitiva si una negativa consta in primul rand in atitudinea ta fata de experienta respectiva, in deschiderea pe care o ai pentru a invata, pentru a te aventura, pentru a-ti configura propriile mecanisme de reglaj. Caci a lua o decizie, indiferent de importanta si gravitatea ei, nu inseamna inscrierea pe o ruta absolut conturata, clara, cu o anume destinatie. Drumul in sine presupune ajustari, reglari, o sumedenie de alte decizii. Si toti acesti pasi mici inseamna adaptare si crestere, inseamna evolutie.

Aceasta este intuitia: capacitatea de a depasi indoiala si nehotararea, continua argumentare pro si contra unei alegeri sau a alteia. Pur si simplu te opresti si iti spui: "In acest moment iau o decizie si in acest moment consider ca decizia potrivita este sa..." Este adevarat ca o decizie adoptata intr-o clipa iti poate schimba viata intr-un sens sau altul, dar pana la urma tot intr-o clipa faci propriu-zis alegerea, indiferent de durata deliberarii. In momentul in care ai ales, cel mai ineficient lucru pe care il poti face este sa permiti mintii sa palavrageasca intruna legat de valoarea si pertinenta deciziei luate. De fapt ea va face acest lucru oricum, doar ca tu nu ii mai dai atentie. Iti vezi de drumul tau si o lasi sa vorbeasca.

Aceasta este fermitatea: capacitatea de a fi si a actiona intuitiv. De multe ori ea este confundata cu incapatanarea. Incapatanarea inseamna sa ignori evidenta pentru a-ti apara egoul, sa fii inflexibil, intolerant si indiferent la stimulii exteriori. A fi ferm inseamna a-ti asuma atat esecul cat si succesul, a incerca, a te adapta "din mers", a fi receptiv si constient, a actiona si nu a reactiona. Atunci cand te incapatanezi reactionezi, esti in lupta cu existenta, cu cei din jur; atunci cand actionezi iti potentezi alegerea, te flexibilizezi, iti reglezi pasii.

Independenta este o premisa a fermitatii, asadar a eficientei. De aceea este important sa soliciti din mediul exterior informatii, dar nu solutii, sa aduni date factice si nu opinii. Decizia consta intr-o combinatie de informare si intuitie. Adoptarea unei decizii este un proces intuitiv de prelucrare a unor informatii.

Despre cuvant

Cea mai mare problema in viata este aceea de a gandi in termeni de "probleme".
Limbajul interior este foarte important; si de aceasta data nu ma refer la capacitatea de insight, la identificarea propriilor atribute sau nevoi, ci pur si simplu la limbajul in sine,la aspectele ce tin mai degraba de forma decat de continut.
"Suntem ceea ce gandim". Suna cunoscut, nu-i asa? Si ca toate sintagmele foarte cunoscute, poate parea superficial si neinteresant sa dezbatem acest subiect. Si totusi, pe cat de simplu pe atat de adevarat.

Cuvintele folosite in limbajul interior determina modul in care ne raportam la evenimentele de viata. Daca gandesc ca am o "problema", asa va fi. Ideea de problema presupune o situatie dificila pentru care trebuie sa gasesc o rezolvare. Considerand-o ca o problema, este evident ca "ma voi stradui", "voi incerca", ceea ce inseamna ca s-ar putea sa ii dau de capat, s-ar putea sa nu. Ma conditionez si imi creez blocaje care s-ar putea chiar sa ma "ajute" sa nu gasesc solutia potrivita.

Pentru ca ne aflam intr-o perioada speciala in ceea ce priveste resursele disponibile, auzim destul de des exprimarea: "Am probleme financiare". Asta suna destul de grav. Deja ma vad in strada, slabit si indoit de spate, cu o expresie trista pe fata si cu privirea acaparata de o imagine fatalista asupra viitorului. Imi pierd astfel capacitatea de a gandi, de a avea o initiativa, de a opera o schimbare. Insa daca spun: "Am nevoie de mai multi bani pentru a fi si a ma simti in siguranta" este cu totul altceva. Nu am de a face cu o problema, ci cu o provocare. Daca o problema are inclusa ideea de esec, de incercare in sensul de obstacol de trecut in viata mea, o provocare cere mai degraba o schimbare de focalizare, un efort de imaginatie, o doza de dinamism. Problema iti aseaza o greutate pe umeri, pe cand provocarea te cheama, iti da o stare de alerta, te dinamizeaza. Sunt mai multe sanse de a face o schimbare benefica decat de a rezolva o problema.

"Felul in care gandim" nu consta in alegerea intre gandirea pozitiva sau negativa. Inducerea unor ganduri de bine ar atrage dupa sine evenimente fericite...daca ar fi posibila. Te poti stradui "sa gandesti pozitiv", dar nu iti poti mentine aceasta abordare decat scurta vreme. Caci gandirea are o procesualitate inconstienta, este un proces inconstient de operare cu elemente constiente. Altfel spus, intelegem ce gandim, dar nu stim cum s-a intamplat asta, cum am ajuns sa gandim astfel. Cum nu putem opera la acest nivel, putem lucra la vocabular, putem ajusta termenii in care ne exprimam in doua aspecte:
1. gradul lor de generalitate;
2. "taria", "duritatea" lor.

De pilda, propozitia "Sunt intr-o perioada foarte proasta din viata mea" ar putea fi reformulata astfel: "Sunt intr-o perioada in care ma preocupa niste dorinte si intrebari pentru care inca nu am un raspuns, asupra carora nu am intreprins deocamdata ceva".

"Suntem ceea ce gandim" exact la acest aspect se refera. "La inceput a fost cuvantul" de asemenea. Cuvantul este cel care face diferenta intre potentialitate si realitate. Cuvantul este cel care creeaza sensul. Sensul nu exista in sine, noi il inventam pentru noi insine. Asa cum folosim cuvintele, asa ne inventam pe noi insine.

Poate ca vorbele se pierd in vant daca au fost exprimate in limbaj exterior sau se prabusesc in adancurile fiintei noastre daca apartin limbajului interior. In oricare dintre cazuri si in orice directie s-ar deplasa ele, acolo suntem si noi.

Asadar, ce avem de facut este sa fim generosi si flexibili, folosind cuvinte care exprima generozitate si flexibilitate. Aceasta presupune insa ca mai intai sa fim lucizi, sa fim atenti la exprimarea noastra, la fiecare cuvant pe care il folosim. Atunci cand suprindem un grad inacceptabil de gravitate si inchidere, sa "imblanzim" exprimarea.
Pentru ca fiecare cuvant - pe care acum il lasam fara cenzura sa ne descrie realitatea - il vom regasi in timp gravat cu litere uriase in fiinta noastra si in viata pe care o traim.

Despre "comunicarea universala"

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu am primit de prea multe ori ce mi-am dorit atunci cand mi-am dorit. Nici macar in copilarie sau adolescenta. Daca imi doream o anumita jucarie, o rochie, o pereche de pantofi,o carte sau orice altceva, se intampla sa le primesc mult mai tarziu, cand deja toti ceilalti le aveau de ceva vreme(sau aceasta era perceptia mea), cand se banalizau, nu mai erau la moda. Mai tarziu, mult mai tarziu am inteles ca nu aveam nici cea mai mica sansa sa le primesc si nu pentru ca altcineva imi refuza acest lucru, ci pentru ca mai intai de toate eu insami ma refuzam. Pur si simplu nu ceream. Nu am cerut niciodata parintilor ceva, dar am asteptat ca ei sa imi ofere, sa imi intuiasca nevoia si sa actioneze in consecinta. Am fost foarte surprinsa sa constat ca acest lucru nu s-a intamplat aproape niciodata. Acelasi model l-am aplicat ceva mai tarziu in viata de cuplu, asteptand ca partenerul meu sa stie de ce am nevoie; in viata profesionala, asteptand sa primesc un salariu mai mare doar pentru ca il meritam, fara sa il cer, atunci cand ma asteptam ca oamenii cu care lucram sa isi faca treaba in timp ce eu acceptam ca ei sa nu o faca, ba chiar o luam asupra mea.

In repetate randuri l-am rugat insa pe Dumnezeu sa imi indeplineasca anumite dorinte, in general lucruri foarte serioase, dorintele acelea care reprezinta pietre de hotar pentru viata fiecaruia dintre noi. Insa de fiecare data cand mi-am dorit si am urmarit ceva, am primit altceva. Altceva nu in sensul de mai putin cantitativ sau calitativ, ci cu totul altceva, pe un alt plan al vietii mele. Astfel, viata m-a surprins continuu. Multa vreme am crezut ca pur si simplu "nu am noroc", ca rezultatele sunt disproportionate fata de munca mea, de efortul meu, de daruirea si implicarea mea. O alta etapa a fost aceea in care mintea mea a inceput sa functioneze dihotomic, in alb si negru. Conform acestei viziuni, oamenii se impart in doua categorii: "cultivatori" de profesie si "culegatori" de profesie, adica cei care muncesc si cei care obtin beneficii, iar pe mine m-am plasat desigur in prima categorie. Ba chiar mi-am facut un titlu de glorie din asta, gandindu-ma ca misiunea mea este mult mai importanta, cu atat mai importanta cu cat presupune o doza considerabila de gratuitate, de sacrificiu de sine.

Sistemul acesta universal cerere-oferta functioneaza cam asa:

Iti doresti realizari profesionale mai consistente si te trezesti ca te-ai indragostit. Iti doresti mai mult decat orice sa fii iubit si te pomenesti ca primesti un job mai bine platit. Iti propui sa te odihnesti mai mult si sa revii la vechiile hobby-uri care iti faceau placere si afli ca vei avea un copil. Si tot asa... esti multumit oarecum,sunt lucruri pe care le doreai, dar in alta ordine si nu te poti retine din a-l intreba pe Dumnezeu: "De ce acum? De ce dupa atata timp? Am primit acum raspunsul la rugamintile de anul trecut, intre timp imi doresc altceva, am alte planuri cu viata mea!".
Tot acest lant de cereri si oferte, de intamplari si fapte de viata uneori pare incoerent. La baza lui se afla insa o conditie: aceea de a avea o dorinta puternica de schimbare, o nevoie resimtita. In cele din urma am inteles ca nu este numai atat, ca raspunsul aparent inadecvat in termeni de evenimente de viata pe care il primim pentru cererile noastre nu este un semn ca sistemul nu functioneaza, ci ca noi nu suntem suficient de constienti astfel incat sa ne identificam nevoile reale si sa ne formulam cererile in mod adecvat. Resimtim o lipsa, tanjim dupa ceva si ii punem un nume; deghizam nevoia intr-un obiectiv de regula mai putin la indemana, mai greu de atins, astfel incat daca nu se intampla sa nu ne pierdem odata cu esecul si stima de sine. Pur si simplu scriem gresit etichetele de pe borcanasele cu dorinte asezate de altfel frumos pe raft - in ordinea descrescatoare a dificultatii realizarii - si ne comportam apoi ca atare, luptand pentru acele dorinte. Nu este de mirare ca viata ne surprinde. Caci indiferent cum formulam noi intrebarile, cererile, existenta raspunde conform cu ceea ce noi suntem si nu cu ceea ce noi credem ca suntem. Raspunde intrebarilor Fiintei noastre si nu celor ale mintii noastre. De aceea se spune ca atunci cand ai o intrebare si cauti un raspuns, poti deschide orice carte si il gasesti. Este o parabola foarte complexa pe care pana astazi am crezut doar ca am inteles-o. Nu se refera doar la cunoastere, la a primi idei, a face analogii, a ti se sugera ceva, a-ti folosi creativitatea. Este mult mai mult decat atat: raspunsurile nu sunt la intrebarile pe care le-ai formulat, ci la intrebari pe care poate le vei formula dupa ce ai primit raspunsul la ele sau poate nu le vei formula niciodata. Sunt raspunsuri si atat, revelari.

Insa nu incerc nici pe departe sa afirm ca intrebarile nu sunt necesare, din moment ce raspunsurile vin oricum si nu au o conexiune cu intrebarea la care raspund. A te intreba este o mare virtute, este motorul evolutiei, este insasi esenta naturii umane. A te intreba inseamna a fi conectat la constiinta universala, a cere ajutor, nu are importanta pentru ce, atata vreme cat este ceva pozitiv, in sensul cresterii.

Ganditi-va la bine-cunoscuta schema a comunicarii: Emitatorul trimite un mesaj care ajunge la receptor incarcat cu efectele perturbatiilor din mediu, cu efectele barierelor de codificare verbala, mesaj tradus de receptor prin prisma propriului limbaj, a propriilor credinte si consideratii. Schema comunicarii omului cu constiinta universala - haideti sa ii spunem "comunicare universala"- este oarecum inversata. Emitatorul trimite un mesaj impachetat in multiple straturi de conditionari, de "rafinamente" culturale, de emotii si credinte; acest mesaj se despoaie in eter de incarcatura reziduala grea, improprie si este receptat in starea lui pura, la care noi insine nu avem acces. Asadar, raspunsul care se intoarce la emitator este cel potrivit, este asa cum trebuie sa fie, nu este nici o eroare, nici o confuzie. Existenta ne cunoaste, ne recunoaste, ne vede. Noi nu ne cunoastem, nu ne recunoastem, pentru ca nici macar nu ne vedem.

Asa am ajuns sa ma las in voia unei puteri mai mari decat a mea, a unei constiinte mai limpezi, a unei iubiri lipsite de alt interes decat ea insasi, a unei frumuseti reale si a implinirii desavarsite. Continui sa ma revars peste lume cu toata nebunia mea, acceptandu-mi chiar si indoiala, chiar si nesiguranta, chiar si momentele in care nu mai cred in nimic. Ma revars peste lume asa cum sunt, asa cum simt, pentru ca stiu ca fiecare cadere are rolul ei, pentru ca stiu ca nu ma pot ascunde de viata, ca nu o pot pacali, ca nu ma pot eschiva de la a trai, oricat de tentata as fi cateodata sa o fac. Am incredere in constiinta universala, am incredere ca sunt parte din ea si accept sa primesc raspunsuri surpinzatoare si continui sa pun intrebari si sa imi doresc sa se intample minuni mari; inteleg ca drumul meu spre ele este pavat cu fapte simple, posibile, de bun simt, cele care mie mi se potrivesc. Este o chestiune de prioritate si de traseu pana la acele "comori" ale spiritului catre care calatorim. Fiecare ajunge acolo unde trebuie sa ajunga, pe drumul sau si in timpul sau.

Actiune vs. Activitate. Fericire vs. Nefericire.

Cel mai eficient remediu cunoscut impotriva nefericirii este activitatea. Secretul consta in lipsa ragazului de a te intreba daca esti in regula, daca viata ta este cum ar trebui sau ai merita sa fie, daca realizarile tale sunt destul de importante si consistente, daca directia in care te indrepti este sau nu benefica pentru tine si cei dragi s.a.m.d. Astfel, timpul liber devine periculos si prin urmare indezirabil, caci un eventual timp de reflectie ar putea revela surprize uneori neplacute. De aici goana dupa "activitate", dupa acea oboseala placuta care iti confera sentimentul de autosuficienta, utilitate si sens.

Activitatea este in fond fuga de tine insuti. Iar atunci cand prin fuga reusesti sa uiti de tine insuti, intradevar scapi de nelinisti, de griji si framantari. Activitatile in sine chiar nu mai conteaza, ele sunt doar situatii-pretext pentru a fi activ. De aici aceasta goana dupa activitate in zilele noastre.
Recunosc ca activitatea, chiar si in sensul de pierdere de sine, este benefica pana la un punct. Dar din momentul in care activitatea nu mai este o optiune ci un mod de viata, ea devine periculoasa. Caci capatand deprinderea de a te agita, a fi fara astampar in orice situatie, iti pierzi incet-incet capacitatea de a fi responsiv, de a actiona, de a fi. Iti pierzi inteligenta, finetea judecatii, bunul simt.

Diferenta dintre actiune si activitate consta in faptul ca activitatea porneste dintr-o minte nelinistita, agitata, orientata spre scopuri, iar actiunea este apanajul unei minti linistite, creatoare. Apropos de creatie... M-am confruntat si eu ca si multe alte femei cu dorinta de a avea un copil si imposibilitatea de a realiza acest lucru. Ca si multor altor femei, acest vis mi s-a implinit atunci cand am crezut ca nu se mai poate, cand am acceptat ideea ca probabil nu voi avea niciodata un copil. Pana si creatia reprezinta pentru noi un scop, pana si a face dragoste reprezinta o "activitate". Gandim in termeni de succes chiar si in ceea ce priveste calitatea de a fi sau nu parinte.

Revenind la ideea initiala, scopul nostru in viata este de a impiedica sau a alunga nefericirea, iar modul cel mai la indemana de a evita confruntarea macar ipotetica cu ea este de a fi atat de ocupati, atat de "activi" incat sa ne omoram timpul aferent acestei confruntari. Interesanta aceasta expresie, nu-i asa? "A-ti omori timpul" inseamna de fapt a te omori pe tine insuti, caci timpul nu exista, este doar o conventie.
Dar ce este in fond nefericirea? Sau ce este fericirea, pt. ca macar prin opozitie sa explicitam aceasta perpetua lupta cu nefericirea?

Paradoxul este ca insasi gandirea in termeni de scop este sursa nefericirii. O minte linistita nu gandeste in termeni de scop, ci actioneaza pur si simplu constient, cu implicare, fara furie, fara resentimente, fara ideea de succes. Atunci este posibilia si non-actiunea. Non-actiunea nu este o oprire propriu-zisa, nu exista o delimitare sau etapizare neta intre actiune si non-actiune; actiunea si non-actiunea coexista; actionezi si te observi in acelasi timp.

Si atunci lucrurile pur si simplu se intampla, sensul este creat "din mers", iar fericirea se instaleaza definitiv. Caci fericirea nu este altceva decat o relatie de congruenta intre tine insuti, faptele tale si Existenta. Si imi permit sa mai fac o remarca... Fericirea include nefericirea, o cuprinde si o acopera. A fi fericit presupune ca la un moment dat sa fi fost nefericit, incongruent, divizat, ba chiar sa ai din cand in cand "puseuri" de nefericire, cu diferenta ca le accepti, nu te incurca foarte tare, aproape ca nu te deranjeaza.
Altfel declicul nu se produce, nu poti percepe diferenta decat cel mult la nivel cognitiv. Intelegi, dar asta nu inseamna ca ti s-a si intamplat...
Fericit cel care a trait nefericirea pana la capat, cel care a acceptat confruntarea! (Caci astfel a depasit-o...)

Simtul umorului sau A fi religios

Dintre toate calitatile pe care le au copiii mei, cea pentru care sunt cea mai fericita si recunoscatoare este simtul umorului. Multe atribute personale iti poti insusi intr-o viata, dar simtul umorului este o calitate prea profunda pentru a fi "invatata" in atat de scurt timp. Copiii se nasc cu simtul umorului sau nu, desi majoritatea dintre ei rad. Diferenta o face calitatea umorului, genul de glume care ii amuza si pe care le fac. Nu pare a fi o calitate ce se poate dobandi la contactul cu mediul, cu experienta imediata, ci mai degraba o insusire intrinseca, o parte a Fiintei si a nivelului ei de evolutie.

Simtul umorului se inrudeste cu bunul simt, desi uneori ar putea inspira contrariul. El are aceeasi radacina cu detasarea, cu obiectivitatea, cu acel spatiu personal intern care te ajuta sa te privesti si chiar sa te vezi. Cred ca simtul umorului este oarecum o premisa a calitatii de a fi meditativ, iar a fi meditativ reprezinta o premisa a capacitatii de a medita. Te poti detasa temporar de ceea ce esti doar daca te poti implica in acest joc al distantarii. Poti trai viata cu bune si cu rele-oricat de bune si mai ales oricat de rele-fara a-ti pierde ratiunea si fara a-ti rataci spiritul, gratie simtului umorului.

Simtul umorului reprezinta de asemenea parte din atitudinea de acceptare a vietii. Atata vreme cat poti rade de ceea ce ti se intampla, de ceea ce esti, se poate spune ca ai acceptat si chiar daca esti un luptator, lupta ta nu este haotica, irationala, in sensul razbunarii, ci lupta de a evolua in ciuda vicisitudinilor, lupta de a merge mai departe. Atitudinea opusa ar fi aceea de a-ti "confectiona" seriozitatea, gravitatea, "prestanta". Si de a trai in suferinta, caci tot ce este nefiresc produce suferinta.Iar seriozitatea si suferinta - spre deosebire de simtul umorului - nu sunt calitati profunde, ci adaugate, suprapuse, ca niste costume de protectie. Sunt deghizari ale unei lupte incrancenate de a fi altceva decat esti, obiectivarea dificultatii de a te accepta pe tine, de a-i accepta pe ceilalti si in cele din urma intreaga Existenta.

Si uite asa constat ca simtul umorului este poate cea mai serioasa, complexa, profunda si importanta calitate umana. Referindu-se la capacitatea de detasare constienta si la acceptarea Existentei, legatura cu religiozitatea este imediata, fireasca. Pentru mine, un om cu simtul umorului este un om religios, un om care se bucura si traieste plenar.

A fi religios inseamna a participa la viata ta si a societatii, a te implica, a trai, dar in mod constient. Adica fara a te pierde pe tine insuti, pastrand acea vigilenta a spiritului care sa iti ghideze pasii. Cand esti cu adevarat religios, rugaciunea in acceptiunea comuna a termenului isi pierde sensul, caci intreaga ta viata este o rugaciune, prin rugaciune intelegand comuniunea cu tot ceea ce te inconjoara.Ca si simtul umorului, religiozitatea este o calitate foarte profunda, care poate fi observata numai prin manifestarile ei in sensul bucuriei de a trai si nu prin conformarea la diverse ritualuri. Ba chiar as putea spune ca libertatea spiritului este fundamentul starii de a fi religios. Caci libertate inseamna curajul de a-ti asuma propria-ti viata, de a accepta riscul, necunoscutul, imprevizibilul.Si pentru a te putea arunca in aceasta valtoare, in acest imens necunoscut ai nevoie de simtul umorului.In fond, totul este o joaca si este stiut si acceptat deja faptul ca prin joc achizitionam cele mai importante resurse pentru viata noastra. La o scara ceva mai mare, viata in sine este unul dintre jocurile care ne pregatesc pentru desavarsirea spirituala.

Pozitionare

Aveam sentimentul ca am uitat ceva foarte important, foarte greu. Important si greu mai degraba cantitativ. Ma simteam bine, dar constientizam o lipsa. Lipsea ceva care de obicei ma tragea in jos, ma aducea "cu picioarele pe pamant si cu capul in aer", un soi de gravitatie.

Dupa ceva vreme am descoperit ce era: INGRIJORAREA. Am pierdut-o pur si simplu si odata cu ea am pierdut o mare parte din viata mea trecuta si din cea viitoare. Din cea trecuta, pt. ca ma lega de experientele nefericite, de cea viitoare pt. ca imi duceam o parte din existenta in lumea imaginara a lui "maine". Odata cu ingrijorarea am pierdut ceea ce am fost si am avut, ca si ceea ce voi fi si voi avea. Alta data as fi spus ca nu mi-a ramas mai nimic. Acum spun altceva; mi-a ramas singurul lucru care exista si in care pot trai: PREZENTUL, AZI, ACUM. Repet, MI-a ramas, mie insami. EU si CLIPA ACEASTA existam.

Ingrijorarea este o boala grea si poate fi foarte lunga, poate dura viata toata sau vieti la randul. Te macina incet dar sigur, pana cand iti pierzi ratiunea, increderea, iubirea. Nu poti fi ingrijorat si vesel, ingrijorat si senin, ingrijorat si increzator, ingrijorat si iubitor, ingrijorat si eficient, ingrijorat si rational, ingrijorat si creativ, ingrijorat si prosper. Poti fi doar ingrijorat SAU toate celelalte.
Si poti gasi in orice clipa atat de multe lucruri pt. care sa te ingrijorezi...

Paradoxal, majoritatea achizitiilor in termeni de dezvoltare personala pornesc din experienta contrara, din trairea profunda a tristetii, a esecului, a chiar acelei insusiri indezirabile. In cazul de fata, nu poti decide sa alungi ingrijorarea si sa fii capabil chiar sa operezi aceasta schimbare pana cand nu traiesti ingrijorarea. La fel cum nu poti depasi conflictele specifice varstelor pana nu treci prin ele. Nu poti ajunge la destinatie fara sa parcurgi drumul, sa te implici.

Schimbarea se produce brusc atunci cand nu o mai doresti, nu o mai cauti, nu o mai astepti. De ce atunci? Pentru ca esti deschis, pentru ca nu conditionezi Existenta in nici un fel. Iar ea iti raspunde in mod simetric: nu te mai conditioneaza nici ea pe tine. Tu o accepti, ea te accepta. Despre asta este vorba in cele din urma.

Si uite asa am inceput sa traiesc invers: "Cu capul pe pamant si picioarele in aer". Sunt aici si acum, fac parte din viata mea, sunt constienta, dar admit de asemenea ca apartin neantului, nu ma agat cu disperare de locul acesta in care ma aflu temporar, ci doar traiesc lucid aceasta fascinanta experienta.Si ma bucur...

Viata ca descoperire

Sunt un explorator, un cautator ca si tine. Am pornit inconstient intr-o expeditie fascinanta si am trait si bune si rele. Am depus mult efort si m-am implicat in tot ce am intreprins. Incet-incet am dobandit constienta si drumul mi s-a conturat. Incet-incet am invatat sa nu ma lupt cu viata, ci pur si simplu sa o traiesc. Am invatat ca mai intai trebuie sa am si apoi sa daruiesc, chiar daca multa vreme abordarea mea a fost inversa. Ca si tine, am avut momente in care m-am intrebat daca sunt in regula, daca nu ar trebui sa fiu mai mult sau pur si simplu mai...altfel. Din aceasta nevoie profunda de autorealizare a pornit dorinta de a invata, de a ma autoperfectiona, uneori exagerata. La un moment dat am simtit ceea ce stiam conceptual vorbind dar nu reuseam sa impartasesc cu toata fiinta mea: sunt deja ceea ce incerc sa fiu. Toti suntem, purtam in noi perfectiunea, intregul; tot ce avem de facut este sa exersam aceasta minunata capacitate pe care dintre toate animalele, numai noi, oamenii o avem: aceea de a ne privi si a ne vedea pe noi insine.

In mod firesc, s-a accentuat nevoia de a face ceva pentru ceilalti, de a-i ajuta sa se descopere, sa se accepte si SA FIE in mod constient ceea ce deja sunt, dar inconstient.

Am devenit trainer si proiectant de programe de pregatire profesionala. Abordarea mea este axata pe individ si apoi pe grup, astfel incat fiecare sa devina varianta sa cea mai buna. Pun foarte mult accent pe creativitate si originalitate, dar nu la modul fortuit, agresiv, competitiv, ci creand mai intai un cadru favorabil pentru ca participantii sa se simta securizati si inspirati. Tehnicile sunt subsecvente fiintarii. Traind experienta descoperi, te descoperi...si cresti.

Despre supereroism si supernormalitate

Tudor, baietelul meu (3 ani) se crede super-erou. Poarta costume cu muschi, se avanta in pozitii imposibile, loveste aerul (daca nu e cineva prin preajma) cu putere si exclama "taaa". L-am intrebat ce fac supereroii si mi-a raspuns ca salveaza oameni aflati in pericol. De fapt sunt luptatori, "luptatori pentru dreptate". Atitudinea lui, care este de altfel a majoritatii baieteilor de aceeasi varsta, m-a determinat sa iau in considerare acest model si sa il extrapolez; caci fiecare manifestare a oricaruia dintre noi poarta in ea si exprima totodata modelul intregului, al societatii, al lumii noastre.

Atunci cand eram noi copii nu existau "superi", ci doar eroi, iar eroii erau/sunt un pic altceva. Interesant este ca nivelul ierarhic al super-ului pare a fi - dupa cum ii spune numele - deasupra celui al eroului pur si simplu. De ce? Un super este in primul rand un tip "cool", "tare" si asta ii defineste fundamental imaginea. El nu este mai mult decat un erou nici pe departe, ci este eroul zilelor noastre: impresionant prin prezenta mai ales, dominant ca si atitudine, de temut... El nu vorbeste prea mult, nu este un tip prea educat si nici prea intelept, dar are o forta fizica superioara celorlalti (ceea ce i-a cam crescut ego-ul) si se distreaza folosind-o si - daca e cazul - facand si un pic de dreptate in jur.


Traim in epoca "superilor", tot ceea ce intreprindem tinde sa fie super sau sa nu fie deloc. Ori te cunoaste intreaga lume ori esti nimeni, ori esti cel mai bun ori nu esti. Pe mine extremele acestea ma duc cu gandul la alienare, la o supra(super:)?)conditionare a stimei de sine. Nu suntem valorosi doar pentru ca suntem, ci trebuie sa fim cumva, iar acest "cumva" isi ridica exigentele tot mai sus.


Te intalnesti (mai rar fata in fata) sau vorbesti cu un prieten la telefon si il intrebi "ce ai mai facut?" Iar el raspunde "nimic" sau "mai nimic, serviciu, acasa, dorm apoi din nou acelasi lucru". Oare asta inseamna nimic? Nu, inseamna ca nu s-a intamplat ceva "super", ceva care sa ii lase pe ceilalti cu gura cascata, ceva care sa te faca atat de mandru de tine incat sa anunti pe toata lumea ce ai reusit sa faci. A devenit jenant sa raspunzi la intrebarea "ce mai faci?" cu lucruri simple, cu fapte si intamplari obisnuite de viata. Risti sa ii plictisesti pe ceilalti si sa ajunga sa te evite. Daca nu ai mai sunat, probabil nu ai ceva "notabil" de povestit. Si uite asa, luptand cu totii sa fim super, ne inchidem in noi insine si asteptam sa ni se intample ceva extraordinar care sa ne determine sa iesim in lume cu capul sus si pieptul inainte.


Daca rationamentul meu este corect si bunul-simt chiar exista, "a fi super" este o treapta de evolutie anterioara lui "a fi ceva", care la randul ei este anterioara lui "a fi". Dar pentru ca traim in lumea lui "Super" si nu imi pot nega apartenenta la aceasta lume, am pornit in cautare de superi, dar nu de super-eroi, ci de oameni super-normali. Ce sunt oamenii super-normali? Aceia care raman normali, simpli, in orice situatie, care nu isi pervertesc fiinta pentru putere, care sunt interesati de oameni in general, nu numai de cei care le pot fi de folos in afaceri, care au capacitatea de a darui, a accepta, a ierta, a rade cu tot sufletul si a plange la fel... Oameni autentici... Si da, acest gen de "super" reprezinta un salt calitativ...

A fi participant la training

A fi participant la training presupune in primul rand o conditie necesara si as putea spune si suficienta: deschidere. Sa fii deschis inseamna sa te cureti de tot ceea ce stiai deja si te-ar putea impiedica sa vezi, sa accepti,sa primesti. Atunci cand esti convins ca stii foarte mult din ceea ce se va discuta la training, deja ai operat o inchidere. Din acel moment nu vei face altceva decat sa interpretezi prin prisma experientei tale tot ceea ce se intampla si sa iti confirmi cunostintele. A fi deschis nu inseamna a-ti spala creierul, a-ti nega background-ul, cunoasterea anterioara. Este important sa fii vigilent, sa fii "pe faza". De multe ori este posibil (din nefericire) ca trainerul chiar sa nu stie mai mult decat tine, ca ceilalti participanti chiar sa fie sub nivelul tau profesional. Numai ca ceea ce ne transforma este experienta vie, traita. In fond un training este o experienta traita in comun cu ceilalti. Din ea se desprind unele concepte, unele notiuni, unele tehnici de lucru, dar pe acestea le poti citi in orice carte de specialitate. Pe cand experienta e musai sa fie traita, simtita si nu doar citita, aflata.
De ce a fi deschis este o conditie suficienta? Pentru ca din aceasta deschidere porneste totul: limpezimea gandirii, usurinta comunicarii, capacitatea creativa si nu in ultimul rand starea de bine inerenta oricarei reusite.

A fi trainer

A fi trainer este mai mult decat o vocatie, este o calitate umana. Poti invata cate ceva despre asta, poti asimila tehnici, metode, poti exersa si poti fi chiar destul de bun. Ce inseamna sa fii destul de bun? Inseamna ca participantii la trainingurile tale sa isi atinga obiectivele de formare, obiective exprimate in termeni de competente.

Ce inseamna sa fii trainer prin natura ta, indiferent daca ajungi vreodata sa practici sau nu aceasta profesie? Inseamna sa fii absolut deschis, gata sa impartasesti atunci cand ti se cere si sa nu impartasesti atunci cand nu ti se cere. Sa fii empatic, pastrand un spatiu rezonabil fata de celalalt care sa iti permita sa fii rational. Daca nu poti fi rational, nu poti fi de folos.
Paradoxal, inseamna sa pastrezi un spatiu rezonabil si fata de tine insuti, atat cat sa te poti vedea din afara si sa urmaresti modul in care te manifesti, in care performezi. Inseamna sa fii persoana cea mai lipsita de ego si cea mai transparenta. Astfel incat ceilalti sa se poata oglindi in tine. Daca nu esti astfel, trainingul (ca si job-ul, ca si viata de cuplu, ca si raportul parinte-copil s.a.m.d. in zilele noastre)se transforma intr-o lupta pentru putere, pentru "a avea dreptate", pentru a demonstra celuilalt cat de putin stie, cat de putin este.

Un trainer "adevarat" nu numai ca sprijina atingerea obiectivelor profesionale pe care cursantii si le-au propus, dar ii determina sa isi atinga obiective pe care de cele mai multe ori nu si le-au propus. Acestea se exprima in termeni de incredere de sine, acceptare, imbunatatirea calitatilor personale.

http://attutraining.blogspot.com