Semne de lumina

Intr-o zi, adolescenta fiind, am urcat in podul casei in care locuiam, pentru a intinde niste rufe la uscat. Nu eram foarte atenta la ceea ce vedeam in jurul meu, caci eram obisnuita cu imaginea cenusie a spatiului respectiv, total neatractiva pentru mine. In general spatiile intunecoase in care erau depozitate lucruri vechi constituiau pentru mine un prilej de disconfort, pe care incercam sa il evit pe cat posibil.

Asadar am intrat acolo preocupata de a-mi termina cat mai repede treaba si a cobori. Deodata mi-a atras atentia o zona care de obicei era intunecata, acolo unde se imbina plafonul de la etajul superior cu acoperisul casei, formand un unghi destul de mic. Zona aceea era neobisnuit de luminata de aceasta data, desi nu exista posibilitatea ca lumina de afara sa patrunda in acel loc. De asemenea, becul din incapere se afla la o anumita departare de locul respectiv si ar fi fost imposibil sa lumineze atat de puternic acel colt. Si oricum, era altfel de lumina. Memoria vizuala pur si simplu imi spunea ca imaginea era diferita de cea obisnuita. S-a declansat in mintea mea un fel de semnal de alarma ca ceva s-a schimbat. Apoi am inceput sa privesc in jur, sa rationez... Privind cu atentie am distins ceva...nu stiu ce. Era ca o bula asemanatoare cu cele de mercur, numai ca de culoare alb-auriu. Din ea provenea acea raza nefireasca care lumina spatiul de regula intunecos si prafuit. Desi eram perfect constienta si nu ma temeam, nu am avut indrazneala de a ma apropia si am iesit cu gandul de a chema pe altcineva care sa confirme ca nu ma insel, ca acolo este ceva neobisnuit. Am chemat-o pe mama mea, dar, atunci cand am urcat din nou impreuna, in fata ochilor ni s-a asternut aceeasi imagine ca de obicei, coltul respectiv fiind intunecat ca intotdeauna.

Au trecut multi ani de atunci si inca mai regret faptul ca nu am ramas acolo, ca nu m-am apropiat si nu am lansat o intrebare. Poate ca cineva sau ceva mi-ar fi raspuns. Am regretat ca nu am avut suficienta incredere in simturile mele, ca nu am cercetat, ca nu am incercat sa aflu mai mult.

Ma intristeaza deseori reticenta pe care o manifestam fata de propriile noastre viziuni, fata de simturile noastre pe care nu le cunoastem foarte bine. Paradoxal, nu avem incredere nici in simturile noastre cunoscute si obisnuite, cum ar fi vederea sau auzul. Nu ne cunoastem bine simturile pentru ca le ignoram, ne temem de ele, ca si cum am face tot posibilul pentru a nu iesi din limitele pe care ni le-am stabilit noi insine. Atunci cand nu gasim o explicatie rationala pentru un eveniment de viata,il aruncam in lada de gunoi a mintii noastre, il dam uitarii. Lucrurile pe care nu ni le putem explica EXISTA si ar trebui sa tinem cont de ele. Fiecare astfel de intamplare aduce bogatie in sufletul nostru, ne inspira. Puse cap la cap, aceste intamplari pot construi o raza de lumina care ne insoteste in drumul nostru si ne vegheaza existenta.

Fiecare dintre noi detine un pod prafos si intunecos si o fiinta de lumina gata sa iasa la iveala, o fiinta al carei glas il inabusa si pe care o impinge brutal si sistematic inapoi in coltul ei. Chiar daca nu o vedem, ea ne striga si strigatul ei ne doare, ne emotioneaza, ne face sa fim melancolici, ne face sa visam, ne face sa ne indragostim, caci pare mai usor sa te intalnesti pe tine prin intermediul celuilalt, decat direct. Si atat de putin te desparte pe tine de tine insuti...doar o clipa... un strop de tacere a mintii...doar o privire rapida orientata spre interior.... Fiinta aceea este Sinele nostru profund, acea farama de dumnezeire pe care o purtam in noi.

Instrainarea de profunzimea noastra ne determina superficialitatea, nivelul atat de jos pe care vibram. Cautam mult prea mult in exterior si prea putin in interior; uneori primim indicii care ne indruma cautarea si nici pe acelea nu vrem sa le vedem. Iata de ce se spune ca frica este opusul iubirii. Caci ea te paralizeaza, nu iti permite sa actionezi. Pare ca ne temem de "mai rau" dar si de "mai bine" in aceeasi masura, ne temem de fapt de libertate. Caci odata castigata, libertatea te transforma ireversibil si te indeparteaza de vechiul Eu, de vechiul mod de a trai, de vechii prieteni si poate chiar de unii membri ai familiei tale. Libertatea ta nu va fi inteleasa si acceptata de multi dintre apropiatii tai, cel putin pana ajung sa fie la randul lor inspirati de schimbarea ta. Si atunci devii din nou nostalgic; exista o nostalgie a trecutului, ba chiar un fel de simt al datoriei de a ne tu departa prea mult de tiparele mostenite, care uneori se prezinta sub forma unui bagaj greu si inutil pe care il purtam cu noi si care actioneaza frenator.

Le multumesc ingerilor mei pentru toate semnele pe care mi le-au dat si pentru rabdarea cu care le repeta pentru mine atunci cand refuz sa le primesc. Le multumesc pentru ca ma inconjoara cu grija lor si le multumesc pentru ca ma ajuta sa ma schimb. Le multumesc pentru ca vin langa mine atunci cand ii chem si ca ma cheama atunci cand ii alung prin gandurile si comportamentul meu. Si invat zi de zi sa primesc aceasta iubire si stiu ca invatand sa primesc, voi invata intr-o buna zi sa daruiesc la randul meu.