Intalnirea cu celalalt

Aveam impresia si nemultumirea ca o parte importanta din viata mi-am petrecut-o impreuna sau in preajma unor oameni care nu au facut altceva decat sa imi consume timpul si energia. Am decis sa evit socializarea, convinsa fiind ca - atata vreme cat nu am garantia calitatii celuilalt - nu are rost sa imi pierd timpul.

Caci partial era adevarat, chiar consumasem timp inutil. Eu il consumasem, nu cei din jurul meu. Este posibil ca eu sa fi fost pentru ei o prezenta valoroasa, astfel incat numai mie tranzactia sa imi fi parut inechitabila. Asa cum este de asemenea posibil ca in anumite momente si ei, la randul lor, sa fi simtit o nemultumire in privinta relatiei cu mine, dar eu sa nu fi putut vedea acest lucru. Aceasta a doua posibilitate am ingnorat-o total, caci producea un efect nedorit asupra imaginii de sine si nu puteam risca.

Pornind de la acest rationament asupra propriilor experiente, am inceput sa ma izolez, pastrand prin preajma doar putini, foarte putini oameni, aceia care imi impartaseau ideile, cu care "rezonam", care ma gratificau si ma doreau in viata lor cu toata "perfectiunea" mea. Cu alte cuvinte, m-am multiplicat, m-am proiectat in cei din jurul meu. Cei care nu imi puteau reflecta imaginea idealizata au fost exclusi.

Dupa ceva vreme am inteles ca tot ce am facut a fost sa imi cresc egoul, sa il dilat pana cand nu a mai fost loc decat de el si mi-a acoperit fiinta. Atat de mult m-am vazut in tot ce exista in jurul meu incat am ajuns sa ma plictisesc...de imaginea mea. Aceasta constientizare - ca si toate celelalte - s-a intamplat intr-o clipa. Si de asemenea s-a intamplat pentru ca nu o asteptam, nu o cautam. Pur si simplu "egoul-balon" s-a spart si a iesit la iveala o fiinta ca oricare alta, pe care o respect si o iubesc ca pe oricare alta, doar pentru ca exista, doar pentru ca o pot vedea. Am inceput sa simt acelasi lucru si fata de ceilalti, fata de oameni in general, nevoia de a ii vedea, de a ii reflecta si eu pe ei, nu numai ei pe mine. In sfarsit in jurul meu s-au conturat figuri distincte. Fiecare persoana este cumva si este diferita de mine, iar aceasta varietate imi place, ma bucura, ma inspira.

Am constientizat ca evitarea contactului cu celalalt este evitarea contactului cu imaginea reala de sine. Atunci cand probabilitatea de a intalni oameni care iti seamana foarte bine este mica si atata vreme cat cei diferiti iti displac, miza devine prea nesigura. Posibilitatea de a gasi ceea ce cauti in celalalt ajunge sa fie atat de improbabila incat nu te mai motiveaza. Si te ascunzi bine in balonul tau, ba chiar ii impingi peretii cat mai mult in exterior, ocupand un spatiu cat mai mare, astfel incat sa eviti pe cat posibil contactul direct cu eventualii "intrusi". In acelasi timp sinele isi micsoreaza volumul si isi creste densitatea, devine mai concentrat si ajungi sa ai un puternic sentiment de pierdere. Obisnuiam sa spun: "Imi este atat de dor de mine..." Este un sentiment contradictoriu, similar cu cel pe care il incerci atunci cand iubitul tau incepe sa te priveasca fara sa te vada. Este cu tine, il vezi, il poti atinge,dar iubirea a disparut,gesturile se golesc de traire, de semnificatie.

Asa este si pierderea de sine. Ai ceva, dar este indepartat, te doare...Te privesti dar ceea ce vezi este diferit de ceea ce simti; si ti-e dor...

Acum intalnirea cu celalalt ma bucura si nu ma plictiseste catusi de putin. Daca intalnesc oameni care imi seamana foarte bine incerc un sentiment de "confort sporit" si pornim impreuna in cautarea altor oameni, fie ei similari sau diferiti noua. Si ne bucuram impreuna de a fi descoperit in fiecare acel "ceva" esential pe care il avem cu totii.

A fi ferm

Sunt o persoana independenta. Atat de independenta incat cei apropiati se simt atinsi in mod neplacut de indiferenta mea fata de sfaturile lor si mai ales de faptul ca nu le cer aproape niciodata. De asemenea, la randul meu ma simt inconfortabil cu ideea de a da sfaturi atunci cand mi se cer. Primul lucru care imi vine in minte este sa raspund: "Nu face greseala asta, nu intreba pe nimeni ce sa faci, faci asa cum simti. Aduna informatii cat sa poti delibera, dar alege tu. Nu cere opinii, ci informatii. Cine ar putea sti mai bine decat tine ce decizii sa iei pentru viata ta?"

Ni s-a recomandat intotdeauna de catre familie, educatori, oameni "cu experienta" sa luam decizii numai atunci cand cunoastem foarte bine subiectul alegerii, cand intelegem clar implicatiile presupuse de fiecare dintre variante. Asta e absurd, caci ne-ar lua o viata sa analizam toate fatetele deciziei noastre si de altfel nici nu am putea prevedea toate urmarile. Filosofia aceasta legata de alegere creeaza mari dificultati. Ganditi-va ce s-ar intampla daca ne-am alege profesia pentru prima oara in viata atunci cand am fi destul de maturi sa o facem si am avea destule informatii despre implicatiile ei. Probabil ca am studia in profunzime domenii variate pana pe la 40 ani si atunci am putea opera o decizie. Atunci cand, chiar in urma unei analize atat de lungi, am ajunge totusi la concluzia ca altul ar fi fost traseul nostru profesional de dorit, ar fi prea tarziu sa mai operam o alta schimbare. Cu alte cuvinte, a cheltui mai multe resurse de timp si energie pentru a lua o decizie nu este o garantie a succesului, dar este o garantie a risipei, a lipsei de eficienta. Daca rezultatul este bun dar implica investirea unor resurse mult prea consistente, atunci nu este eficient.

Asociez eficienta in viata personala (si profesionala) cu fermitatea. A fi ferm inseamna a fi constient, adica a putea vedea dincolo de dialectica permanenta a mintii tale. Odata ce intelegi ca jobul mintii tale este sa se indoiasca, sa se si te blameze pt. orice alegere, aratandu-ti partea negativa a ei, fermitatea se instaleaza pur si simplu. A fi ferm inseamna a alege acceptand ca exista o doza de necunoscut, de imprevizibil asociata deciziei tale. Ca diferenta dintre o experienta pozitiva si una negativa consta in primul rand in atitudinea ta fata de experienta respectiva, in deschiderea pe care o ai pentru a invata, pentru a te aventura, pentru a-ti configura propriile mecanisme de reglaj. Caci a lua o decizie, indiferent de importanta si gravitatea ei, nu inseamna inscrierea pe o ruta absolut conturata, clara, cu o anume destinatie. Drumul in sine presupune ajustari, reglari, o sumedenie de alte decizii. Si toti acesti pasi mici inseamna adaptare si crestere, inseamna evolutie.

Aceasta este intuitia: capacitatea de a depasi indoiala si nehotararea, continua argumentare pro si contra unei alegeri sau a alteia. Pur si simplu te opresti si iti spui: "In acest moment iau o decizie si in acest moment consider ca decizia potrivita este sa..." Este adevarat ca o decizie adoptata intr-o clipa iti poate schimba viata intr-un sens sau altul, dar pana la urma tot intr-o clipa faci propriu-zis alegerea, indiferent de durata deliberarii. In momentul in care ai ales, cel mai ineficient lucru pe care il poti face este sa permiti mintii sa palavrageasca intruna legat de valoarea si pertinenta deciziei luate. De fapt ea va face acest lucru oricum, doar ca tu nu ii mai dai atentie. Iti vezi de drumul tau si o lasi sa vorbeasca.

Aceasta este fermitatea: capacitatea de a fi si a actiona intuitiv. De multe ori ea este confundata cu incapatanarea. Incapatanarea inseamna sa ignori evidenta pentru a-ti apara egoul, sa fii inflexibil, intolerant si indiferent la stimulii exteriori. A fi ferm inseamna a-ti asuma atat esecul cat si succesul, a incerca, a te adapta "din mers", a fi receptiv si constient, a actiona si nu a reactiona. Atunci cand te incapatanezi reactionezi, esti in lupta cu existenta, cu cei din jur; atunci cand actionezi iti potentezi alegerea, te flexibilizezi, iti reglezi pasii.

Independenta este o premisa a fermitatii, asadar a eficientei. De aceea este important sa soliciti din mediul exterior informatii, dar nu solutii, sa aduni date factice si nu opinii. Decizia consta intr-o combinatie de informare si intuitie. Adoptarea unei decizii este un proces intuitiv de prelucrare a unor informatii.

Despre cuvant

Cea mai mare problema in viata este aceea de a gandi in termeni de "probleme".
Limbajul interior este foarte important; si de aceasta data nu ma refer la capacitatea de insight, la identificarea propriilor atribute sau nevoi, ci pur si simplu la limbajul in sine,la aspectele ce tin mai degraba de forma decat de continut.
"Suntem ceea ce gandim". Suna cunoscut, nu-i asa? Si ca toate sintagmele foarte cunoscute, poate parea superficial si neinteresant sa dezbatem acest subiect. Si totusi, pe cat de simplu pe atat de adevarat.

Cuvintele folosite in limbajul interior determina modul in care ne raportam la evenimentele de viata. Daca gandesc ca am o "problema", asa va fi. Ideea de problema presupune o situatie dificila pentru care trebuie sa gasesc o rezolvare. Considerand-o ca o problema, este evident ca "ma voi stradui", "voi incerca", ceea ce inseamna ca s-ar putea sa ii dau de capat, s-ar putea sa nu. Ma conditionez si imi creez blocaje care s-ar putea chiar sa ma "ajute" sa nu gasesc solutia potrivita.

Pentru ca ne aflam intr-o perioada speciala in ceea ce priveste resursele disponibile, auzim destul de des exprimarea: "Am probleme financiare". Asta suna destul de grav. Deja ma vad in strada, slabit si indoit de spate, cu o expresie trista pe fata si cu privirea acaparata de o imagine fatalista asupra viitorului. Imi pierd astfel capacitatea de a gandi, de a avea o initiativa, de a opera o schimbare. Insa daca spun: "Am nevoie de mai multi bani pentru a fi si a ma simti in siguranta" este cu totul altceva. Nu am de a face cu o problema, ci cu o provocare. Daca o problema are inclusa ideea de esec, de incercare in sensul de obstacol de trecut in viata mea, o provocare cere mai degraba o schimbare de focalizare, un efort de imaginatie, o doza de dinamism. Problema iti aseaza o greutate pe umeri, pe cand provocarea te cheama, iti da o stare de alerta, te dinamizeaza. Sunt mai multe sanse de a face o schimbare benefica decat de a rezolva o problema.

"Felul in care gandim" nu consta in alegerea intre gandirea pozitiva sau negativa. Inducerea unor ganduri de bine ar atrage dupa sine evenimente fericite...daca ar fi posibila. Te poti stradui "sa gandesti pozitiv", dar nu iti poti mentine aceasta abordare decat scurta vreme. Caci gandirea are o procesualitate inconstienta, este un proces inconstient de operare cu elemente constiente. Altfel spus, intelegem ce gandim, dar nu stim cum s-a intamplat asta, cum am ajuns sa gandim astfel. Cum nu putem opera la acest nivel, putem lucra la vocabular, putem ajusta termenii in care ne exprimam in doua aspecte:
1. gradul lor de generalitate;
2. "taria", "duritatea" lor.

De pilda, propozitia "Sunt intr-o perioada foarte proasta din viata mea" ar putea fi reformulata astfel: "Sunt intr-o perioada in care ma preocupa niste dorinte si intrebari pentru care inca nu am un raspuns, asupra carora nu am intreprins deocamdata ceva".

"Suntem ceea ce gandim" exact la acest aspect se refera. "La inceput a fost cuvantul" de asemenea. Cuvantul este cel care face diferenta intre potentialitate si realitate. Cuvantul este cel care creeaza sensul. Sensul nu exista in sine, noi il inventam pentru noi insine. Asa cum folosim cuvintele, asa ne inventam pe noi insine.

Poate ca vorbele se pierd in vant daca au fost exprimate in limbaj exterior sau se prabusesc in adancurile fiintei noastre daca apartin limbajului interior. In oricare dintre cazuri si in orice directie s-ar deplasa ele, acolo suntem si noi.

Asadar, ce avem de facut este sa fim generosi si flexibili, folosind cuvinte care exprima generozitate si flexibilitate. Aceasta presupune insa ca mai intai sa fim lucizi, sa fim atenti la exprimarea noastra, la fiecare cuvant pe care il folosim. Atunci cand suprindem un grad inacceptabil de gravitate si inchidere, sa "imblanzim" exprimarea.
Pentru ca fiecare cuvant - pe care acum il lasam fara cenzura sa ne descrie realitatea - il vom regasi in timp gravat cu litere uriase in fiinta noastra si in viata pe care o traim.

Despre "comunicarea universala"

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu am primit de prea multe ori ce mi-am dorit atunci cand mi-am dorit. Nici macar in copilarie sau adolescenta. Daca imi doream o anumita jucarie, o rochie, o pereche de pantofi,o carte sau orice altceva, se intampla sa le primesc mult mai tarziu, cand deja toti ceilalti le aveau de ceva vreme(sau aceasta era perceptia mea), cand se banalizau, nu mai erau la moda. Mai tarziu, mult mai tarziu am inteles ca nu aveam nici cea mai mica sansa sa le primesc si nu pentru ca altcineva imi refuza acest lucru, ci pentru ca mai intai de toate eu insami ma refuzam. Pur si simplu nu ceream. Nu am cerut niciodata parintilor ceva, dar am asteptat ca ei sa imi ofere, sa imi intuiasca nevoia si sa actioneze in consecinta. Am fost foarte surprinsa sa constat ca acest lucru nu s-a intamplat aproape niciodata. Acelasi model l-am aplicat ceva mai tarziu in viata de cuplu, asteptand ca partenerul meu sa stie de ce am nevoie; in viata profesionala, asteptand sa primesc un salariu mai mare doar pentru ca il meritam, fara sa il cer, atunci cand ma asteptam ca oamenii cu care lucram sa isi faca treaba in timp ce eu acceptam ca ei sa nu o faca, ba chiar o luam asupra mea.

In repetate randuri l-am rugat insa pe Dumnezeu sa imi indeplineasca anumite dorinte, in general lucruri foarte serioase, dorintele acelea care reprezinta pietre de hotar pentru viata fiecaruia dintre noi. Insa de fiecare data cand mi-am dorit si am urmarit ceva, am primit altceva. Altceva nu in sensul de mai putin cantitativ sau calitativ, ci cu totul altceva, pe un alt plan al vietii mele. Astfel, viata m-a surprins continuu. Multa vreme am crezut ca pur si simplu "nu am noroc", ca rezultatele sunt disproportionate fata de munca mea, de efortul meu, de daruirea si implicarea mea. O alta etapa a fost aceea in care mintea mea a inceput sa functioneze dihotomic, in alb si negru. Conform acestei viziuni, oamenii se impart in doua categorii: "cultivatori" de profesie si "culegatori" de profesie, adica cei care muncesc si cei care obtin beneficii, iar pe mine m-am plasat desigur in prima categorie. Ba chiar mi-am facut un titlu de glorie din asta, gandindu-ma ca misiunea mea este mult mai importanta, cu atat mai importanta cu cat presupune o doza considerabila de gratuitate, de sacrificiu de sine.

Sistemul acesta universal cerere-oferta functioneaza cam asa:

Iti doresti realizari profesionale mai consistente si te trezesti ca te-ai indragostit. Iti doresti mai mult decat orice sa fii iubit si te pomenesti ca primesti un job mai bine platit. Iti propui sa te odihnesti mai mult si sa revii la vechiile hobby-uri care iti faceau placere si afli ca vei avea un copil. Si tot asa... esti multumit oarecum,sunt lucruri pe care le doreai, dar in alta ordine si nu te poti retine din a-l intreba pe Dumnezeu: "De ce acum? De ce dupa atata timp? Am primit acum raspunsul la rugamintile de anul trecut, intre timp imi doresc altceva, am alte planuri cu viata mea!".
Tot acest lant de cereri si oferte, de intamplari si fapte de viata uneori pare incoerent. La baza lui se afla insa o conditie: aceea de a avea o dorinta puternica de schimbare, o nevoie resimtita. In cele din urma am inteles ca nu este numai atat, ca raspunsul aparent inadecvat in termeni de evenimente de viata pe care il primim pentru cererile noastre nu este un semn ca sistemul nu functioneaza, ci ca noi nu suntem suficient de constienti astfel incat sa ne identificam nevoile reale si sa ne formulam cererile in mod adecvat. Resimtim o lipsa, tanjim dupa ceva si ii punem un nume; deghizam nevoia intr-un obiectiv de regula mai putin la indemana, mai greu de atins, astfel incat daca nu se intampla sa nu ne pierdem odata cu esecul si stima de sine. Pur si simplu scriem gresit etichetele de pe borcanasele cu dorinte asezate de altfel frumos pe raft - in ordinea descrescatoare a dificultatii realizarii - si ne comportam apoi ca atare, luptand pentru acele dorinte. Nu este de mirare ca viata ne surprinde. Caci indiferent cum formulam noi intrebarile, cererile, existenta raspunde conform cu ceea ce noi suntem si nu cu ceea ce noi credem ca suntem. Raspunde intrebarilor Fiintei noastre si nu celor ale mintii noastre. De aceea se spune ca atunci cand ai o intrebare si cauti un raspuns, poti deschide orice carte si il gasesti. Este o parabola foarte complexa pe care pana astazi am crezut doar ca am inteles-o. Nu se refera doar la cunoastere, la a primi idei, a face analogii, a ti se sugera ceva, a-ti folosi creativitatea. Este mult mai mult decat atat: raspunsurile nu sunt la intrebarile pe care le-ai formulat, ci la intrebari pe care poate le vei formula dupa ce ai primit raspunsul la ele sau poate nu le vei formula niciodata. Sunt raspunsuri si atat, revelari.

Insa nu incerc nici pe departe sa afirm ca intrebarile nu sunt necesare, din moment ce raspunsurile vin oricum si nu au o conexiune cu intrebarea la care raspund. A te intreba este o mare virtute, este motorul evolutiei, este insasi esenta naturii umane. A te intreba inseamna a fi conectat la constiinta universala, a cere ajutor, nu are importanta pentru ce, atata vreme cat este ceva pozitiv, in sensul cresterii.

Ganditi-va la bine-cunoscuta schema a comunicarii: Emitatorul trimite un mesaj care ajunge la receptor incarcat cu efectele perturbatiilor din mediu, cu efectele barierelor de codificare verbala, mesaj tradus de receptor prin prisma propriului limbaj, a propriilor credinte si consideratii. Schema comunicarii omului cu constiinta universala - haideti sa ii spunem "comunicare universala"- este oarecum inversata. Emitatorul trimite un mesaj impachetat in multiple straturi de conditionari, de "rafinamente" culturale, de emotii si credinte; acest mesaj se despoaie in eter de incarcatura reziduala grea, improprie si este receptat in starea lui pura, la care noi insine nu avem acces. Asadar, raspunsul care se intoarce la emitator este cel potrivit, este asa cum trebuie sa fie, nu este nici o eroare, nici o confuzie. Existenta ne cunoaste, ne recunoaste, ne vede. Noi nu ne cunoastem, nu ne recunoastem, pentru ca nici macar nu ne vedem.

Asa am ajuns sa ma las in voia unei puteri mai mari decat a mea, a unei constiinte mai limpezi, a unei iubiri lipsite de alt interes decat ea insasi, a unei frumuseti reale si a implinirii desavarsite. Continui sa ma revars peste lume cu toata nebunia mea, acceptandu-mi chiar si indoiala, chiar si nesiguranta, chiar si momentele in care nu mai cred in nimic. Ma revars peste lume asa cum sunt, asa cum simt, pentru ca stiu ca fiecare cadere are rolul ei, pentru ca stiu ca nu ma pot ascunde de viata, ca nu o pot pacali, ca nu ma pot eschiva de la a trai, oricat de tentata as fi cateodata sa o fac. Am incredere in constiinta universala, am incredere ca sunt parte din ea si accept sa primesc raspunsuri surpinzatoare si continui sa pun intrebari si sa imi doresc sa se intample minuni mari; inteleg ca drumul meu spre ele este pavat cu fapte simple, posibile, de bun simt, cele care mie mi se potrivesc. Este o chestiune de prioritate si de traseu pana la acele "comori" ale spiritului catre care calatorim. Fiecare ajunge acolo unde trebuie sa ajunga, pe drumul sau si in timpul sau.

Actiune vs. Activitate. Fericire vs. Nefericire.

Cel mai eficient remediu cunoscut impotriva nefericirii este activitatea. Secretul consta in lipsa ragazului de a te intreba daca esti in regula, daca viata ta este cum ar trebui sau ai merita sa fie, daca realizarile tale sunt destul de importante si consistente, daca directia in care te indrepti este sau nu benefica pentru tine si cei dragi s.a.m.d. Astfel, timpul liber devine periculos si prin urmare indezirabil, caci un eventual timp de reflectie ar putea revela surprize uneori neplacute. De aici goana dupa "activitate", dupa acea oboseala placuta care iti confera sentimentul de autosuficienta, utilitate si sens.

Activitatea este in fond fuga de tine insuti. Iar atunci cand prin fuga reusesti sa uiti de tine insuti, intradevar scapi de nelinisti, de griji si framantari. Activitatile in sine chiar nu mai conteaza, ele sunt doar situatii-pretext pentru a fi activ. De aici aceasta goana dupa activitate in zilele noastre.
Recunosc ca activitatea, chiar si in sensul de pierdere de sine, este benefica pana la un punct. Dar din momentul in care activitatea nu mai este o optiune ci un mod de viata, ea devine periculoasa. Caci capatand deprinderea de a te agita, a fi fara astampar in orice situatie, iti pierzi incet-incet capacitatea de a fi responsiv, de a actiona, de a fi. Iti pierzi inteligenta, finetea judecatii, bunul simt.

Diferenta dintre actiune si activitate consta in faptul ca activitatea porneste dintr-o minte nelinistita, agitata, orientata spre scopuri, iar actiunea este apanajul unei minti linistite, creatoare. Apropos de creatie... M-am confruntat si eu ca si multe alte femei cu dorinta de a avea un copil si imposibilitatea de a realiza acest lucru. Ca si multor altor femei, acest vis mi s-a implinit atunci cand am crezut ca nu se mai poate, cand am acceptat ideea ca probabil nu voi avea niciodata un copil. Pana si creatia reprezinta pentru noi un scop, pana si a face dragoste reprezinta o "activitate". Gandim in termeni de succes chiar si in ceea ce priveste calitatea de a fi sau nu parinte.

Revenind la ideea initiala, scopul nostru in viata este de a impiedica sau a alunga nefericirea, iar modul cel mai la indemana de a evita confruntarea macar ipotetica cu ea este de a fi atat de ocupati, atat de "activi" incat sa ne omoram timpul aferent acestei confruntari. Interesanta aceasta expresie, nu-i asa? "A-ti omori timpul" inseamna de fapt a te omori pe tine insuti, caci timpul nu exista, este doar o conventie.
Dar ce este in fond nefericirea? Sau ce este fericirea, pt. ca macar prin opozitie sa explicitam aceasta perpetua lupta cu nefericirea?

Paradoxul este ca insasi gandirea in termeni de scop este sursa nefericirii. O minte linistita nu gandeste in termeni de scop, ci actioneaza pur si simplu constient, cu implicare, fara furie, fara resentimente, fara ideea de succes. Atunci este posibilia si non-actiunea. Non-actiunea nu este o oprire propriu-zisa, nu exista o delimitare sau etapizare neta intre actiune si non-actiune; actiunea si non-actiunea coexista; actionezi si te observi in acelasi timp.

Si atunci lucrurile pur si simplu se intampla, sensul este creat "din mers", iar fericirea se instaleaza definitiv. Caci fericirea nu este altceva decat o relatie de congruenta intre tine insuti, faptele tale si Existenta. Si imi permit sa mai fac o remarca... Fericirea include nefericirea, o cuprinde si o acopera. A fi fericit presupune ca la un moment dat sa fi fost nefericit, incongruent, divizat, ba chiar sa ai din cand in cand "puseuri" de nefericire, cu diferenta ca le accepti, nu te incurca foarte tare, aproape ca nu te deranjeaza.
Altfel declicul nu se produce, nu poti percepe diferenta decat cel mult la nivel cognitiv. Intelegi, dar asta nu inseamna ca ti s-a si intamplat...
Fericit cel care a trait nefericirea pana la capat, cel care a acceptat confruntarea! (Caci astfel a depasit-o...)