Am gandit si am scris in repetate randuri despre convingerile irationale si modul in care ele ne afecteaza actiunile, succesul si calitatea vietii in ansamblu. Ceea ce ma uimeste necontenit este usurinta cu care se instaleaza convingerile restrictive, negative, acelea care ne vorbesc despre ce nu putem face si cat de greu prind radacini cele opuse. Cat de usor este sa zdruncini din temelii cognitiile pozitive si cat de greu sa le clintesti macar pe cele negative...
Care este sursa acestei neincrederi profunde in "a putea", "a fi", "a reusi"? Privind copiii mici si indarjirea cu care ei invata, experimenteaza, cad si se ridica, "se incapataneaza" - cum le reprosam noi, adultii - sa aiba propriile realizari, sa primeasca cat mai putin ajutor, sa incerce din nou si din nou, te gandesti ca vor fi niste invingatori, ca isi vor trai viata la maximum, cu incredere si recunostinta. Atat de puternic sa fie socul impactului intre increderea lor nelimitata in ei insisi si restrictiile parintilor, invatatorilor si ale altor persoane semnificative din viata lor, acele "nu poti", "vei cadea", "ai grija" si "ti-am spus eu..." incat caderea sa fie atat de ...totala si definitiva? Cu timpul, in confruntarea intre autoafirmare si agreabilitate, se pare ca cea de a doua castiga tot mai mult teren. Si esti agreabil atunci cand te conformezi, cand semeni cu ceilalti, cand le asculti sfaturile...
Sau poate ca mare parte din teama si neincrederea in noi si in ceilalti si pana la urma in Dumnezeu provine din experimentarea ancestrala a necunoasterii si a neputintei in fata naturii. Aceasta s-a extins mai tarziu sau s-a concentrat tot mai mult asupra naturii... umane.
Si totusi...de ce frica, neputinta, denigrarea, negativul in general, sub toate formele lui, se raspandesc cu mai multa usurinta decat iubirea, compasiunea, increderea,aprecierea? Negativul este mai volatil, mai putin dens, mai inconsistent?
Se va dezvolta oare in viitor o ramura a chimiei sau poate o stiinta de sine statatoare care sa studieze substanta emotiilor noastre, a sentimentelor, a starilor psihice? Si nu ma refer la substanta in sensul cantitativ, ci la aspectul calitativ al substantei, la amprenta energetica a substantelor chimice. Poate ca da si poate ca atunci nu numai vom observa aceste fenomene, dar le vom putea si explica, altfel, mai profund decat prin evocarea educatiei si a experientei de viata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu