Intalnirea cu celalalt

Aveam impresia si nemultumirea ca o parte importanta din viata mi-am petrecut-o impreuna sau in preajma unor oameni care nu au facut altceva decat sa imi consume timpul si energia. Am decis sa evit socializarea, convinsa fiind ca - atata vreme cat nu am garantia calitatii celuilalt - nu are rost sa imi pierd timpul.

Caci partial era adevarat, chiar consumasem timp inutil. Eu il consumasem, nu cei din jurul meu. Este posibil ca eu sa fi fost pentru ei o prezenta valoroasa, astfel incat numai mie tranzactia sa imi fi parut inechitabila. Asa cum este de asemenea posibil ca in anumite momente si ei, la randul lor, sa fi simtit o nemultumire in privinta relatiei cu mine, dar eu sa nu fi putut vedea acest lucru. Aceasta a doua posibilitate am ingnorat-o total, caci producea un efect nedorit asupra imaginii de sine si nu puteam risca.

Pornind de la acest rationament asupra propriilor experiente, am inceput sa ma izolez, pastrand prin preajma doar putini, foarte putini oameni, aceia care imi impartaseau ideile, cu care "rezonam", care ma gratificau si ma doreau in viata lor cu toata "perfectiunea" mea. Cu alte cuvinte, m-am multiplicat, m-am proiectat in cei din jurul meu. Cei care nu imi puteau reflecta imaginea idealizata au fost exclusi.

Dupa ceva vreme am inteles ca tot ce am facut a fost sa imi cresc egoul, sa il dilat pana cand nu a mai fost loc decat de el si mi-a acoperit fiinta. Atat de mult m-am vazut in tot ce exista in jurul meu incat am ajuns sa ma plictisesc...de imaginea mea. Aceasta constientizare - ca si toate celelalte - s-a intamplat intr-o clipa. Si de asemenea s-a intamplat pentru ca nu o asteptam, nu o cautam. Pur si simplu "egoul-balon" s-a spart si a iesit la iveala o fiinta ca oricare alta, pe care o respect si o iubesc ca pe oricare alta, doar pentru ca exista, doar pentru ca o pot vedea. Am inceput sa simt acelasi lucru si fata de ceilalti, fata de oameni in general, nevoia de a ii vedea, de a ii reflecta si eu pe ei, nu numai ei pe mine. In sfarsit in jurul meu s-au conturat figuri distincte. Fiecare persoana este cumva si este diferita de mine, iar aceasta varietate imi place, ma bucura, ma inspira.

Am constientizat ca evitarea contactului cu celalalt este evitarea contactului cu imaginea reala de sine. Atunci cand probabilitatea de a intalni oameni care iti seamana foarte bine este mica si atata vreme cat cei diferiti iti displac, miza devine prea nesigura. Posibilitatea de a gasi ceea ce cauti in celalalt ajunge sa fie atat de improbabila incat nu te mai motiveaza. Si te ascunzi bine in balonul tau, ba chiar ii impingi peretii cat mai mult in exterior, ocupand un spatiu cat mai mare, astfel incat sa eviti pe cat posibil contactul direct cu eventualii "intrusi". In acelasi timp sinele isi micsoreaza volumul si isi creste densitatea, devine mai concentrat si ajungi sa ai un puternic sentiment de pierdere. Obisnuiam sa spun: "Imi este atat de dor de mine..." Este un sentiment contradictoriu, similar cu cel pe care il incerci atunci cand iubitul tau incepe sa te priveasca fara sa te vada. Este cu tine, il vezi, il poti atinge,dar iubirea a disparut,gesturile se golesc de traire, de semnificatie.

Asa este si pierderea de sine. Ai ceva, dar este indepartat, te doare...Te privesti dar ceea ce vezi este diferit de ceea ce simti; si ti-e dor...

Acum intalnirea cu celalalt ma bucura si nu ma plictiseste catusi de putin. Daca intalnesc oameni care imi seamana foarte bine incerc un sentiment de "confort sporit" si pornim impreuna in cautarea altor oameni, fie ei similari sau diferiti noua. Si ne bucuram impreuna de a fi descoperit in fiecare acel "ceva" esential pe care il avem cu totii.