Despre "comunicarea universala"

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu am primit de prea multe ori ce mi-am dorit atunci cand mi-am dorit. Nici macar in copilarie sau adolescenta. Daca imi doream o anumita jucarie, o rochie, o pereche de pantofi,o carte sau orice altceva, se intampla sa le primesc mult mai tarziu, cand deja toti ceilalti le aveau de ceva vreme(sau aceasta era perceptia mea), cand se banalizau, nu mai erau la moda. Mai tarziu, mult mai tarziu am inteles ca nu aveam nici cea mai mica sansa sa le primesc si nu pentru ca altcineva imi refuza acest lucru, ci pentru ca mai intai de toate eu insami ma refuzam. Pur si simplu nu ceream. Nu am cerut niciodata parintilor ceva, dar am asteptat ca ei sa imi ofere, sa imi intuiasca nevoia si sa actioneze in consecinta. Am fost foarte surprinsa sa constat ca acest lucru nu s-a intamplat aproape niciodata. Acelasi model l-am aplicat ceva mai tarziu in viata de cuplu, asteptand ca partenerul meu sa stie de ce am nevoie; in viata profesionala, asteptand sa primesc un salariu mai mare doar pentru ca il meritam, fara sa il cer, atunci cand ma asteptam ca oamenii cu care lucram sa isi faca treaba in timp ce eu acceptam ca ei sa nu o faca, ba chiar o luam asupra mea.

In repetate randuri l-am rugat insa pe Dumnezeu sa imi indeplineasca anumite dorinte, in general lucruri foarte serioase, dorintele acelea care reprezinta pietre de hotar pentru viata fiecaruia dintre noi. Insa de fiecare data cand mi-am dorit si am urmarit ceva, am primit altceva. Altceva nu in sensul de mai putin cantitativ sau calitativ, ci cu totul altceva, pe un alt plan al vietii mele. Astfel, viata m-a surprins continuu. Multa vreme am crezut ca pur si simplu "nu am noroc", ca rezultatele sunt disproportionate fata de munca mea, de efortul meu, de daruirea si implicarea mea. O alta etapa a fost aceea in care mintea mea a inceput sa functioneze dihotomic, in alb si negru. Conform acestei viziuni, oamenii se impart in doua categorii: "cultivatori" de profesie si "culegatori" de profesie, adica cei care muncesc si cei care obtin beneficii, iar pe mine m-am plasat desigur in prima categorie. Ba chiar mi-am facut un titlu de glorie din asta, gandindu-ma ca misiunea mea este mult mai importanta, cu atat mai importanta cu cat presupune o doza considerabila de gratuitate, de sacrificiu de sine.

Sistemul acesta universal cerere-oferta functioneaza cam asa:

Iti doresti realizari profesionale mai consistente si te trezesti ca te-ai indragostit. Iti doresti mai mult decat orice sa fii iubit si te pomenesti ca primesti un job mai bine platit. Iti propui sa te odihnesti mai mult si sa revii la vechiile hobby-uri care iti faceau placere si afli ca vei avea un copil. Si tot asa... esti multumit oarecum,sunt lucruri pe care le doreai, dar in alta ordine si nu te poti retine din a-l intreba pe Dumnezeu: "De ce acum? De ce dupa atata timp? Am primit acum raspunsul la rugamintile de anul trecut, intre timp imi doresc altceva, am alte planuri cu viata mea!".
Tot acest lant de cereri si oferte, de intamplari si fapte de viata uneori pare incoerent. La baza lui se afla insa o conditie: aceea de a avea o dorinta puternica de schimbare, o nevoie resimtita. In cele din urma am inteles ca nu este numai atat, ca raspunsul aparent inadecvat in termeni de evenimente de viata pe care il primim pentru cererile noastre nu este un semn ca sistemul nu functioneaza, ci ca noi nu suntem suficient de constienti astfel incat sa ne identificam nevoile reale si sa ne formulam cererile in mod adecvat. Resimtim o lipsa, tanjim dupa ceva si ii punem un nume; deghizam nevoia intr-un obiectiv de regula mai putin la indemana, mai greu de atins, astfel incat daca nu se intampla sa nu ne pierdem odata cu esecul si stima de sine. Pur si simplu scriem gresit etichetele de pe borcanasele cu dorinte asezate de altfel frumos pe raft - in ordinea descrescatoare a dificultatii realizarii - si ne comportam apoi ca atare, luptand pentru acele dorinte. Nu este de mirare ca viata ne surprinde. Caci indiferent cum formulam noi intrebarile, cererile, existenta raspunde conform cu ceea ce noi suntem si nu cu ceea ce noi credem ca suntem. Raspunde intrebarilor Fiintei noastre si nu celor ale mintii noastre. De aceea se spune ca atunci cand ai o intrebare si cauti un raspuns, poti deschide orice carte si il gasesti. Este o parabola foarte complexa pe care pana astazi am crezut doar ca am inteles-o. Nu se refera doar la cunoastere, la a primi idei, a face analogii, a ti se sugera ceva, a-ti folosi creativitatea. Este mult mai mult decat atat: raspunsurile nu sunt la intrebarile pe care le-ai formulat, ci la intrebari pe care poate le vei formula dupa ce ai primit raspunsul la ele sau poate nu le vei formula niciodata. Sunt raspunsuri si atat, revelari.

Insa nu incerc nici pe departe sa afirm ca intrebarile nu sunt necesare, din moment ce raspunsurile vin oricum si nu au o conexiune cu intrebarea la care raspund. A te intreba este o mare virtute, este motorul evolutiei, este insasi esenta naturii umane. A te intreba inseamna a fi conectat la constiinta universala, a cere ajutor, nu are importanta pentru ce, atata vreme cat este ceva pozitiv, in sensul cresterii.

Ganditi-va la bine-cunoscuta schema a comunicarii: Emitatorul trimite un mesaj care ajunge la receptor incarcat cu efectele perturbatiilor din mediu, cu efectele barierelor de codificare verbala, mesaj tradus de receptor prin prisma propriului limbaj, a propriilor credinte si consideratii. Schema comunicarii omului cu constiinta universala - haideti sa ii spunem "comunicare universala"- este oarecum inversata. Emitatorul trimite un mesaj impachetat in multiple straturi de conditionari, de "rafinamente" culturale, de emotii si credinte; acest mesaj se despoaie in eter de incarcatura reziduala grea, improprie si este receptat in starea lui pura, la care noi insine nu avem acces. Asadar, raspunsul care se intoarce la emitator este cel potrivit, este asa cum trebuie sa fie, nu este nici o eroare, nici o confuzie. Existenta ne cunoaste, ne recunoaste, ne vede. Noi nu ne cunoastem, nu ne recunoastem, pentru ca nici macar nu ne vedem.

Asa am ajuns sa ma las in voia unei puteri mai mari decat a mea, a unei constiinte mai limpezi, a unei iubiri lipsite de alt interes decat ea insasi, a unei frumuseti reale si a implinirii desavarsite. Continui sa ma revars peste lume cu toata nebunia mea, acceptandu-mi chiar si indoiala, chiar si nesiguranta, chiar si momentele in care nu mai cred in nimic. Ma revars peste lume asa cum sunt, asa cum simt, pentru ca stiu ca fiecare cadere are rolul ei, pentru ca stiu ca nu ma pot ascunde de viata, ca nu o pot pacali, ca nu ma pot eschiva de la a trai, oricat de tentata as fi cateodata sa o fac. Am incredere in constiinta universala, am incredere ca sunt parte din ea si accept sa primesc raspunsuri surpinzatoare si continui sa pun intrebari si sa imi doresc sa se intample minuni mari; inteleg ca drumul meu spre ele este pavat cu fapte simple, posibile, de bun simt, cele care mie mi se potrivesc. Este o chestiune de prioritate si de traseu pana la acele "comori" ale spiritului catre care calatorim. Fiecare ajunge acolo unde trebuie sa ajunga, pe drumul sau si in timpul sau.