Astazi este ziua mea. Este prima data in viata cand sentimentul predominant pe care il incerc este de stinghereala in raport cu ceilalti. Sunt felicitata si nu stiu de ce. Prietenii si rudele si-au amintit de mine si le multumesc. De fapt, ma gandesc ca ar trebui sa le multumesc si nu stiu cum sa ma fac inteleasa. Le multumesc ca si-au amintit de mine, le intorc urarile si ma opresc. Cred ca asta imi doresc sa se intample de ziua mea: sa ma opresc. Sa imi studiez corpul, sa imi simt pasii mergand pe strada, sa imi ascult glasul, sa imi privesc privirea, sa imi adulmec mirosul, sa ma simt cu toate simturile.
Stiu ce as vrea sa se intample cu ocazia zilelor mele de nastere. As vrea ca toti cei care ma cunosc si stiu ca este ziua mea sa spuna o rugaciune pentru mine si sa ma atinga pentru o clipa cu sufletul lor. Sa le simt aripile si sa petrecem in tacere cateva clipe. Apoi sa raman singura,
Sa rad de mine si sa imi plang de mila, sa ma plac si sa ma resping, sa alerg si sa stau intinsa pe iarba, sa cant si sa ascult muzica...muzica lumii.
Acestea mi-ar placea sa fie ritualurile pentru toate aniversarile: sa ne aratam intai de toate respectul si compasiunea fata de cei sarbatoriti, apoi dragostea pentru viata. Fara cadouri, fara urari si mesaje, pur si simplu sa te apropii de omul respectiv, sa il privesti, sa ii zambesti si el sa simta ca ... il vezi. Apoi sa ii respecti intimitatea, sa te retragi.
Imi este tot mai greu sa adresez la randul meu urari. Eu nu stiu ce i se potriveste fiecaruia, nu stiu ce ar trebui sa i se intample si am incredere ca ceea ce trebuie sa i se intample i se va intampla. Atat as vrea sa ii dau de inteles: ca nu am uitat, ca indrept o raza de lumina din suflet catre acea persoana si pret de cateva clipe ma adancesc intr-o rugaciune pentru si cu ea.
luni, 14 februarie 2011
joi, 10 februarie 2011
Sens versus Scop
Pentru a lucra la realizarea proiectului nostru de viata, metodologia este aceeasi ca si in managementul proiectelor profesionale. Intai de toate iti definesti misiunea,viziunea si valorile personale si pe baza lor iti formulezi scopul. Diferenta calitativa fundamentala intre un proiect profesional si un proiect de viata consta in definirea scopului.
Cu toate ca oamenii in general se afla in cautarea "sensului ultim" al existentei lor sub aceasta forma si chiar a celui transcendent, exista un alt sens, cu un "s" putin mai mic ca rezonanta in gandirea noastra, dar mult mai important pentru ceea ce intreprindem zi de zi. Este vorba despre sensul personal al vietii fiecaruia dintre noi. In proiectul de viata, scopul reprezinta chiar acel sens pe care l-am imprimat curgerii vietii noastre.
Diferenta intre scop si sens este aceea ca scopul conditioneaza, pe cand sensul creeaza congruenta. Viata mea nu are un scop, ea ESTE un scop in sine. Viata se naste si renaste conform unor legitati care transcend perceptia sau gandirea mea. Nu conteaza daca exista un scop final si care este acela, dar viata mea poate curge intr-un sens sau in altul. Sensul este dat de valorile de baza, de modul in care eu directionez si ghidez in fiecare moment aceasta curgere.
Asadar, decid pentru viata mea ca sensul in care ea curge sa fie acela al respectului, dragostei si compasiunii. Acestea sunt valorile pe care le aleg pentru viata mea, aceasta este viziunea si misiunea mea. Nu am alt scop decat acela de a trai in, prin si pentru aceste valori. Dar aceasta nu este o finalitate, nu reprezinta capatul unui drum, ci este un mod de viata: un sens.
In schimb, imi definesc obiective. Obiectivele sunt pietre de hotar, sunt fapte, sunt obiectivari ale sensului meu. Am nevoie de obiective pentru a-mi sustine sensul. Un obiectiv poate fi acela de a ajunge la un anumit grad de bunastare materiala. Acesta nu este un scop pentru mine, ci un obiectiv. Am nevoie de siguranta financiara pentru a-mi castiga si apoi mentine acel nivel de confort si libertate emotionala si spirituala care imi sustin sensul. Atata vreme cat sunt ingrijorat, poate chiar speriat de ceea ce imi ofera ziua de maine, atata vreme cat ma simt neputincios si limitat, nu pot iubi. Frica anihileaza potentialul de a iubi,altereaza constiinta, scade respectul de sine si odata cu el respectul pentru tot ceea ce te inconjoara. De aceea am nevoie de bunastare: pentru a mentine sensul curgerii vietii mele si pentru a avea puterea de a ajuta si pe altii sa curga in acelasi sens.
Oamenii se tem sa fie prosperi din punct de vedere material din mai multe motive. Unii dintre ei au inteles gresit invataturile crestine si cred ca a fi bogat este un pacat. Altii se tem ca bunastarea le-ar putea deteriora fiinta, le-ar putea atrofia simturile, i-ar indeparta de oameni. Ori acest lucru este posibil numai daca bogatia reprezinta pentru tine un scop. Scopurile sunt lucruri de care te atasezi emotional, care te determina sa lupti si nu sa curgi. Obiectivele sunt pur si simplu borne care marcheaza actiunea ta, curgerea in sensul dorit. Sunt zone marcate in care ajungi, similare obiectivelor turistice. Nu sunt legat emotional de ele, doar merg si voi ajunge acolo, caci acesta este proiectul meu de viata, planul meu. Vreau sa ajung acolo pentru ca din acel loc am o imagine mai larga, un alt fel de view. Daca se intampla sa nu ajung imediat acolo sau sa nu ajung deloc aceasta nu ma va rani, caci obiectivele se afla in planul meu mental si nu in cel emotional. Voi ajunge poate in alta parte, dar nici asta nu e foarte important. Ceea ce conteaza este calitatea calatoriei, adica exact acel sens pe care l-am ales. Si daca nu confer existentei mele alt scop decat acela de a fi, orice s-ar intampla va fi cumva exterior mie. Voi continua sa curg. Iar curgerea mea va fi tot in sensul dragostei, respectului si compasiunii...
Cu toate ca oamenii in general se afla in cautarea "sensului ultim" al existentei lor sub aceasta forma si chiar a celui transcendent, exista un alt sens, cu un "s" putin mai mic ca rezonanta in gandirea noastra, dar mult mai important pentru ceea ce intreprindem zi de zi. Este vorba despre sensul personal al vietii fiecaruia dintre noi. In proiectul de viata, scopul reprezinta chiar acel sens pe care l-am imprimat curgerii vietii noastre.
Diferenta intre scop si sens este aceea ca scopul conditioneaza, pe cand sensul creeaza congruenta. Viata mea nu are un scop, ea ESTE un scop in sine. Viata se naste si renaste conform unor legitati care transcend perceptia sau gandirea mea. Nu conteaza daca exista un scop final si care este acela, dar viata mea poate curge intr-un sens sau in altul. Sensul este dat de valorile de baza, de modul in care eu directionez si ghidez in fiecare moment aceasta curgere.
Asadar, decid pentru viata mea ca sensul in care ea curge sa fie acela al respectului, dragostei si compasiunii. Acestea sunt valorile pe care le aleg pentru viata mea, aceasta este viziunea si misiunea mea. Nu am alt scop decat acela de a trai in, prin si pentru aceste valori. Dar aceasta nu este o finalitate, nu reprezinta capatul unui drum, ci este un mod de viata: un sens.
In schimb, imi definesc obiective. Obiectivele sunt pietre de hotar, sunt fapte, sunt obiectivari ale sensului meu. Am nevoie de obiective pentru a-mi sustine sensul. Un obiectiv poate fi acela de a ajunge la un anumit grad de bunastare materiala. Acesta nu este un scop pentru mine, ci un obiectiv. Am nevoie de siguranta financiara pentru a-mi castiga si apoi mentine acel nivel de confort si libertate emotionala si spirituala care imi sustin sensul. Atata vreme cat sunt ingrijorat, poate chiar speriat de ceea ce imi ofera ziua de maine, atata vreme cat ma simt neputincios si limitat, nu pot iubi. Frica anihileaza potentialul de a iubi,altereaza constiinta, scade respectul de sine si odata cu el respectul pentru tot ceea ce te inconjoara. De aceea am nevoie de bunastare: pentru a mentine sensul curgerii vietii mele si pentru a avea puterea de a ajuta si pe altii sa curga in acelasi sens.
Oamenii se tem sa fie prosperi din punct de vedere material din mai multe motive. Unii dintre ei au inteles gresit invataturile crestine si cred ca a fi bogat este un pacat. Altii se tem ca bunastarea le-ar putea deteriora fiinta, le-ar putea atrofia simturile, i-ar indeparta de oameni. Ori acest lucru este posibil numai daca bogatia reprezinta pentru tine un scop. Scopurile sunt lucruri de care te atasezi emotional, care te determina sa lupti si nu sa curgi. Obiectivele sunt pur si simplu borne care marcheaza actiunea ta, curgerea in sensul dorit. Sunt zone marcate in care ajungi, similare obiectivelor turistice. Nu sunt legat emotional de ele, doar merg si voi ajunge acolo, caci acesta este proiectul meu de viata, planul meu. Vreau sa ajung acolo pentru ca din acel loc am o imagine mai larga, un alt fel de view. Daca se intampla sa nu ajung imediat acolo sau sa nu ajung deloc aceasta nu ma va rani, caci obiectivele se afla in planul meu mental si nu in cel emotional. Voi ajunge poate in alta parte, dar nici asta nu e foarte important. Ceea ce conteaza este calitatea calatoriei, adica exact acel sens pe care l-am ales. Si daca nu confer existentei mele alt scop decat acela de a fi, orice s-ar intampla va fi cumva exterior mie. Voi continua sa curg. Iar curgerea mea va fi tot in sensul dragostei, respectului si compasiunii...
marți, 8 februarie 2011
Semne de lumina
Intr-o zi, adolescenta fiind, am urcat in podul casei in care locuiam, pentru a intinde niste rufe la uscat. Nu eram foarte atenta la ceea ce vedeam in jurul meu, caci eram obisnuita cu imaginea cenusie a spatiului respectiv, total neatractiva pentru mine. In general spatiile intunecoase in care erau depozitate lucruri vechi constituiau pentru mine un prilej de disconfort, pe care incercam sa il evit pe cat posibil.
Asadar am intrat acolo preocupata de a-mi termina cat mai repede treaba si a cobori. Deodata mi-a atras atentia o zona care de obicei era intunecata, acolo unde se imbina plafonul de la etajul superior cu acoperisul casei, formand un unghi destul de mic. Zona aceea era neobisnuit de luminata de aceasta data, desi nu exista posibilitatea ca lumina de afara sa patrunda in acel loc. De asemenea, becul din incapere se afla la o anumita departare de locul respectiv si ar fi fost imposibil sa lumineze atat de puternic acel colt. Si oricum, era altfel de lumina. Memoria vizuala pur si simplu imi spunea ca imaginea era diferita de cea obisnuita. S-a declansat in mintea mea un fel de semnal de alarma ca ceva s-a schimbat. Apoi am inceput sa privesc in jur, sa rationez... Privind cu atentie am distins ceva...nu stiu ce. Era ca o bula asemanatoare cu cele de mercur, numai ca de culoare alb-auriu. Din ea provenea acea raza nefireasca care lumina spatiul de regula intunecos si prafuit. Desi eram perfect constienta si nu ma temeam, nu am avut indrazneala de a ma apropia si am iesit cu gandul de a chema pe altcineva care sa confirme ca nu ma insel, ca acolo este ceva neobisnuit. Am chemat-o pe mama mea, dar, atunci cand am urcat din nou impreuna, in fata ochilor ni s-a asternut aceeasi imagine ca de obicei, coltul respectiv fiind intunecat ca intotdeauna.
Au trecut multi ani de atunci si inca mai regret faptul ca nu am ramas acolo, ca nu m-am apropiat si nu am lansat o intrebare. Poate ca cineva sau ceva mi-ar fi raspuns. Am regretat ca nu am avut suficienta incredere in simturile mele, ca nu am cercetat, ca nu am incercat sa aflu mai mult.
Ma intristeaza deseori reticenta pe care o manifestam fata de propriile noastre viziuni, fata de simturile noastre pe care nu le cunoastem foarte bine. Paradoxal, nu avem incredere nici in simturile noastre cunoscute si obisnuite, cum ar fi vederea sau auzul. Nu ne cunoastem bine simturile pentru ca le ignoram, ne temem de ele, ca si cum am face tot posibilul pentru a nu iesi din limitele pe care ni le-am stabilit noi insine. Atunci cand nu gasim o explicatie rationala pentru un eveniment de viata,il aruncam in lada de gunoi a mintii noastre, il dam uitarii. Lucrurile pe care nu ni le putem explica EXISTA si ar trebui sa tinem cont de ele. Fiecare astfel de intamplare aduce bogatie in sufletul nostru, ne inspira. Puse cap la cap, aceste intamplari pot construi o raza de lumina care ne insoteste in drumul nostru si ne vegheaza existenta.
Fiecare dintre noi detine un pod prafos si intunecos si o fiinta de lumina gata sa iasa la iveala, o fiinta al carei glas il inabusa si pe care o impinge brutal si sistematic inapoi in coltul ei. Chiar daca nu o vedem, ea ne striga si strigatul ei ne doare, ne emotioneaza, ne face sa fim melancolici, ne face sa visam, ne face sa ne indragostim, caci pare mai usor sa te intalnesti pe tine prin intermediul celuilalt, decat direct. Si atat de putin te desparte pe tine de tine insuti...doar o clipa... un strop de tacere a mintii...doar o privire rapida orientata spre interior.... Fiinta aceea este Sinele nostru profund, acea farama de dumnezeire pe care o purtam in noi.
Instrainarea de profunzimea noastra ne determina superficialitatea, nivelul atat de jos pe care vibram. Cautam mult prea mult in exterior si prea putin in interior; uneori primim indicii care ne indruma cautarea si nici pe acelea nu vrem sa le vedem. Iata de ce se spune ca frica este opusul iubirii. Caci ea te paralizeaza, nu iti permite sa actionezi. Pare ca ne temem de "mai rau" dar si de "mai bine" in aceeasi masura, ne temem de fapt de libertate. Caci odata castigata, libertatea te transforma ireversibil si te indeparteaza de vechiul Eu, de vechiul mod de a trai, de vechii prieteni si poate chiar de unii membri ai familiei tale. Libertatea ta nu va fi inteleasa si acceptata de multi dintre apropiatii tai, cel putin pana ajung sa fie la randul lor inspirati de schimbarea ta. Si atunci devii din nou nostalgic; exista o nostalgie a trecutului, ba chiar un fel de simt al datoriei de a ne tu departa prea mult de tiparele mostenite, care uneori se prezinta sub forma unui bagaj greu si inutil pe care il purtam cu noi si care actioneaza frenator.
Le multumesc ingerilor mei pentru toate semnele pe care mi le-au dat si pentru rabdarea cu care le repeta pentru mine atunci cand refuz sa le primesc. Le multumesc pentru ca ma inconjoara cu grija lor si le multumesc pentru ca ma ajuta sa ma schimb. Le multumesc pentru ca vin langa mine atunci cand ii chem si ca ma cheama atunci cand ii alung prin gandurile si comportamentul meu. Si invat zi de zi sa primesc aceasta iubire si stiu ca invatand sa primesc, voi invata intr-o buna zi sa daruiesc la randul meu.
Asadar am intrat acolo preocupata de a-mi termina cat mai repede treaba si a cobori. Deodata mi-a atras atentia o zona care de obicei era intunecata, acolo unde se imbina plafonul de la etajul superior cu acoperisul casei, formand un unghi destul de mic. Zona aceea era neobisnuit de luminata de aceasta data, desi nu exista posibilitatea ca lumina de afara sa patrunda in acel loc. De asemenea, becul din incapere se afla la o anumita departare de locul respectiv si ar fi fost imposibil sa lumineze atat de puternic acel colt. Si oricum, era altfel de lumina. Memoria vizuala pur si simplu imi spunea ca imaginea era diferita de cea obisnuita. S-a declansat in mintea mea un fel de semnal de alarma ca ceva s-a schimbat. Apoi am inceput sa privesc in jur, sa rationez... Privind cu atentie am distins ceva...nu stiu ce. Era ca o bula asemanatoare cu cele de mercur, numai ca de culoare alb-auriu. Din ea provenea acea raza nefireasca care lumina spatiul de regula intunecos si prafuit. Desi eram perfect constienta si nu ma temeam, nu am avut indrazneala de a ma apropia si am iesit cu gandul de a chema pe altcineva care sa confirme ca nu ma insel, ca acolo este ceva neobisnuit. Am chemat-o pe mama mea, dar, atunci cand am urcat din nou impreuna, in fata ochilor ni s-a asternut aceeasi imagine ca de obicei, coltul respectiv fiind intunecat ca intotdeauna.
Au trecut multi ani de atunci si inca mai regret faptul ca nu am ramas acolo, ca nu m-am apropiat si nu am lansat o intrebare. Poate ca cineva sau ceva mi-ar fi raspuns. Am regretat ca nu am avut suficienta incredere in simturile mele, ca nu am cercetat, ca nu am incercat sa aflu mai mult.
Ma intristeaza deseori reticenta pe care o manifestam fata de propriile noastre viziuni, fata de simturile noastre pe care nu le cunoastem foarte bine. Paradoxal, nu avem incredere nici in simturile noastre cunoscute si obisnuite, cum ar fi vederea sau auzul. Nu ne cunoastem bine simturile pentru ca le ignoram, ne temem de ele, ca si cum am face tot posibilul pentru a nu iesi din limitele pe care ni le-am stabilit noi insine. Atunci cand nu gasim o explicatie rationala pentru un eveniment de viata,il aruncam in lada de gunoi a mintii noastre, il dam uitarii. Lucrurile pe care nu ni le putem explica EXISTA si ar trebui sa tinem cont de ele. Fiecare astfel de intamplare aduce bogatie in sufletul nostru, ne inspira. Puse cap la cap, aceste intamplari pot construi o raza de lumina care ne insoteste in drumul nostru si ne vegheaza existenta.
Fiecare dintre noi detine un pod prafos si intunecos si o fiinta de lumina gata sa iasa la iveala, o fiinta al carei glas il inabusa si pe care o impinge brutal si sistematic inapoi in coltul ei. Chiar daca nu o vedem, ea ne striga si strigatul ei ne doare, ne emotioneaza, ne face sa fim melancolici, ne face sa visam, ne face sa ne indragostim, caci pare mai usor sa te intalnesti pe tine prin intermediul celuilalt, decat direct. Si atat de putin te desparte pe tine de tine insuti...doar o clipa... un strop de tacere a mintii...doar o privire rapida orientata spre interior.... Fiinta aceea este Sinele nostru profund, acea farama de dumnezeire pe care o purtam in noi.
Instrainarea de profunzimea noastra ne determina superficialitatea, nivelul atat de jos pe care vibram. Cautam mult prea mult in exterior si prea putin in interior; uneori primim indicii care ne indruma cautarea si nici pe acelea nu vrem sa le vedem. Iata de ce se spune ca frica este opusul iubirii. Caci ea te paralizeaza, nu iti permite sa actionezi. Pare ca ne temem de "mai rau" dar si de "mai bine" in aceeasi masura, ne temem de fapt de libertate. Caci odata castigata, libertatea te transforma ireversibil si te indeparteaza de vechiul Eu, de vechiul mod de a trai, de vechii prieteni si poate chiar de unii membri ai familiei tale. Libertatea ta nu va fi inteleasa si acceptata de multi dintre apropiatii tai, cel putin pana ajung sa fie la randul lor inspirati de schimbarea ta. Si atunci devii din nou nostalgic; exista o nostalgie a trecutului, ba chiar un fel de simt al datoriei de a ne tu departa prea mult de tiparele mostenite, care uneori se prezinta sub forma unui bagaj greu si inutil pe care il purtam cu noi si care actioneaza frenator.
Le multumesc ingerilor mei pentru toate semnele pe care mi le-au dat si pentru rabdarea cu care le repeta pentru mine atunci cand refuz sa le primesc. Le multumesc pentru ca ma inconjoara cu grija lor si le multumesc pentru ca ma ajuta sa ma schimb. Le multumesc pentru ca vin langa mine atunci cand ii chem si ca ma cheama atunci cand ii alung prin gandurile si comportamentul meu. Si invat zi de zi sa primesc aceasta iubire si stiu ca invatand sa primesc, voi invata intr-o buna zi sa daruiesc la randul meu.
vineri, 4 februarie 2011
Despre atingeri
Avem nevoie de atingeri, oricum ar fi ele. Poate ca aceasta este una dintre cele mai puternice nevoi ale rasei umane, chiar daca nu se vorbeste despre ea la fel de mult ca si despre celelalte. La nivelul cel mai de jos, atingerile pot fi chiar conflictuale, caci esenta lor este aceea de confirmare a prezentei tale: deranjezi pe cineva, deci existi. Pe un alt palier vorbim de atingerile pozitive, de momentele in care producem bucurie sau satisfactie. Indiferent de valenta atingerii, ea se traduce prin aceeasi idee fundamentala: Cineva ma vede, deci exist.
Indiferent daca actionam in numele binelui sau al raului, daca producem efecte benefice, nocive sau antagonice asupra celorlalti, pare ca tot ceea ce conteaza este sa producem efecte. Trebuie sa fim vazuti, trebuie sa ne confirmam existenta, sa ne asiguram ca nu am disparut.
Din aceasta nevoie de delimitare, de conturare proprie in raport cu ceea ce si cei ce ne inconjoara, de multe ori alegem pentru viata noastra suferinta. Alegem ca atunci cand ne trezim dimineata sa fim nervosi, tristi, sa ne asternem in campul vizual intern intai de toate un banner cu imaginea iluzorie si nedreapta a lumii in care traim. Ignoram frumusetea, ignoram iubirea, ignoram misterul lumii si tot ceea ce ne-ar putea minuna si adoptam varianta de a privi si a vedea lumea in nuante de gri. Iar imaginea interioara isi prolifereaza modelul in exterior, asa incat ceea ce vedem cu ochii mintii si ai sufletului ajunge sa devina realitatea noastra fizica. Confirmandu-ne astfel scenariul, el se repeta si se formeaza acel cerc vicios de neincredere, proasta dispozitie si suferinta.
De ce facem aceasta alegere? Pentru ca ea ne aduce beneficii importante. Intregul comportament uman are drept scop producerea unor beneficii. Beneficiile si de aceasta data sunt in spiritul intaririi ego-ului, aflat in stransa legatura cu instinctul de supravietuire. Caci suferinta apropie, pe cand bucuria desparte. Atata vreme cat esti trist ceilalti iti acorda atentie, te fac sa te simti special. Cand esti bucuros oamenii se indeparteaza, caci nu stiu "ce te-a lovit", daca esti in regula sau nu. Paradoxal, prin suferinta castigi interesul oamenilor, dar cu timpul, facandu-ti un obicei din a suferi,te ratacesti, ratezi calatoria. Puseurile de suferinta sunt necesare, caci sunt confruntari cu sinele tau profund, cu fiinta ta suprema. Din fiecare suferinta trebuie sa se nasca insa un nou inceput, dupa fiecare cadere trebuie sa urmeze o crestere; altfel, sensul suferintei a fost ratat.
Inteaga Existenta este un joc al contrariilor si de aceea se spune ca pe masura ce urci mai sus pe atat de grea iti va fi caderea. Cu cat astepti mai mult din partea celorlalti sau a vietii in general, cu atat mai trista va fi ziua cand vei realiza ca totul depinde numai de tine. Cu cat astepti mai putin sa ti se ofere, cu atat mai bucuros vei fi cand vei primi sprijin, cand oamenii ti se vor alatura pentru ceea ce esti, pentru ceea ce visezi, pentru ceea ce faci si nu in ultimul rand pentru decenta ta. Decenta de a trai simplu, de a nu santaja pentru a primi, de a avea atat cat poti facand tot posibilul.
Atingerea aceasta delicata cu oamenii si nu numai, cu aerul pe care il inspiri, cu orice forma de viata pe care o intalnesti, de care te apropii - si absolut tot ceea ce ne inconjoara este o forma de viata - inseamna decenta, respect, bun simt. Si fiecare astfel de atingere delicata, ca atingerea unei aripi de fluture, este ceea ce ne misca, ne inspira si ne imbogateste.
Indiferent daca actionam in numele binelui sau al raului, daca producem efecte benefice, nocive sau antagonice asupra celorlalti, pare ca tot ceea ce conteaza este sa producem efecte. Trebuie sa fim vazuti, trebuie sa ne confirmam existenta, sa ne asiguram ca nu am disparut.
Din aceasta nevoie de delimitare, de conturare proprie in raport cu ceea ce si cei ce ne inconjoara, de multe ori alegem pentru viata noastra suferinta. Alegem ca atunci cand ne trezim dimineata sa fim nervosi, tristi, sa ne asternem in campul vizual intern intai de toate un banner cu imaginea iluzorie si nedreapta a lumii in care traim. Ignoram frumusetea, ignoram iubirea, ignoram misterul lumii si tot ceea ce ne-ar putea minuna si adoptam varianta de a privi si a vedea lumea in nuante de gri. Iar imaginea interioara isi prolifereaza modelul in exterior, asa incat ceea ce vedem cu ochii mintii si ai sufletului ajunge sa devina realitatea noastra fizica. Confirmandu-ne astfel scenariul, el se repeta si se formeaza acel cerc vicios de neincredere, proasta dispozitie si suferinta.
De ce facem aceasta alegere? Pentru ca ea ne aduce beneficii importante. Intregul comportament uman are drept scop producerea unor beneficii. Beneficiile si de aceasta data sunt in spiritul intaririi ego-ului, aflat in stransa legatura cu instinctul de supravietuire. Caci suferinta apropie, pe cand bucuria desparte. Atata vreme cat esti trist ceilalti iti acorda atentie, te fac sa te simti special. Cand esti bucuros oamenii se indeparteaza, caci nu stiu "ce te-a lovit", daca esti in regula sau nu. Paradoxal, prin suferinta castigi interesul oamenilor, dar cu timpul, facandu-ti un obicei din a suferi,te ratacesti, ratezi calatoria. Puseurile de suferinta sunt necesare, caci sunt confruntari cu sinele tau profund, cu fiinta ta suprema. Din fiecare suferinta trebuie sa se nasca insa un nou inceput, dupa fiecare cadere trebuie sa urmeze o crestere; altfel, sensul suferintei a fost ratat.
Inteaga Existenta este un joc al contrariilor si de aceea se spune ca pe masura ce urci mai sus pe atat de grea iti va fi caderea. Cu cat astepti mai mult din partea celorlalti sau a vietii in general, cu atat mai trista va fi ziua cand vei realiza ca totul depinde numai de tine. Cu cat astepti mai putin sa ti se ofere, cu atat mai bucuros vei fi cand vei primi sprijin, cand oamenii ti se vor alatura pentru ceea ce esti, pentru ceea ce visezi, pentru ceea ce faci si nu in ultimul rand pentru decenta ta. Decenta de a trai simplu, de a nu santaja pentru a primi, de a avea atat cat poti facand tot posibilul.
Atingerea aceasta delicata cu oamenii si nu numai, cu aerul pe care il inspiri, cu orice forma de viata pe care o intalnesti, de care te apropii - si absolut tot ceea ce ne inconjoara este o forma de viata - inseamna decenta, respect, bun simt. Si fiecare astfel de atingere delicata, ca atingerea unei aripi de fluture, este ceea ce ne misca, ne inspira si ne imbogateste.
miercuri, 2 februarie 2011
Sfarsitul lumii si aroganta
Citesc de la o vreme articole care vorbesc despre inceputul unei noi ere, de un nou nivel de constiinta pe care omenirea se pregateste sa il atinga, de un nou magnetism terestru, de schimbari profunde carora unii le vom supravietui, iar altii nu. Ma intrebam de ce ma satisfac atat de mult aceste scrieri, ce imi aduc ele mie de fapt de ma atrag atat de mult.
In toate timpurile oamenii au crezut ca sunt martorii unor schimbari fara precedent, unui salt evolutiv nemaintalnit. Au asteptat sfarsitul lumii cu infrigurare, dar si cu speranta ascunsa undeva in inconstient cum ca ei insisi sunt fiinte speciale, ca daca ar fi sa moara moartea lor nu ar fi o moarte oarecare, ci moartea ce marcheaza un progres. Si-au alimentat ego-ul cu dorinta de a trai o viata diferita de celelalte si de a avea parte de o moarte asisderea.
Pe masura ce anomiile sociale sunt in crestere, pe masura ce posibilitatile materiale se reduc, pe masura ce pamantul ne fuge de sub picioare in sens figurat, avem tendinta de a ne gandi ca acest lucru se intampla la propriu. Viata nu ne-a fost nicicand sigura, niciodata nu a existat o certitudine legata de ziua de maine, dar bunul simt era acel fir rosu care unea fragmentele de viata, bune si rele, conferea un echilibru. Prin bun simt inteleg de aceasta data acel simt al proportiilor, acea calibrare interioara in raport cu Existenta si cu Dumnezeu. Pe masura ce devenim mai inteligenti si aroganta ajunge sa fie un mod de viata, devenim tot mai siguri pe individualitatea noastra si tot mai singuri. Fiecare dintre noi se crede special, crede ca are o misiune extraordinara pe aceasta lume (unii cred asta mai mult decat altii), ceea ce il plaseaza deasupra celorlalti;asadar, este printre alesi. Daca este bogat isi spune ca datorita supracapacitatilor sale a ajuns astfel, daca este sarac tinde sa creada ca rolul sau este suprapamantean, este un salvator, un eliberator. Daca este la mijloc oscileaza in mod dureros intre cele doua scenarii, negasindu-si niciunde locul si cautand,... cautandu-se.
Gandindu-ma in urma, la viata mea de pana acum, constat ca toate evenimentele care in acceptiunea curenta ar purta numele de "esec" s-au datorat arogantei. Ce este aroganta? Este mandria nejustificata de a te considera mai bun si mai valoros decat ceilalti, ideea fixa ca lumea ar trebui sa iti dea ceva pentru ca esti special, "mai special" decat ceilalti. [Tot asa si ceilalti se cred "mai speciali" decat tine si de aici lipsa de consideratie pentru oameni si pentru Existenta in general.]
Crezi ca daca tu ai ajuns sa fii cumva si ai muncit pentru asta, este obligatoriu ca oamenii din jurul tau, Dumnezeu, familia ta sa iti recunoasca meritele. In realitate este OK ca tu ti le recunosti, numai ca pentru ei ceea ce tu ai realizat nu are aceeasi semnificatie, caci fiecare este condus de propria-i semnificatie acordata vietii, de propriul sau sistem de valori. Si nu este vorba ca nu vrea sa iti recunoasca meritele, dar nu o poate face pentru ca se raporteaza la altceva. Si e absurd sa astepti recunoastere pentru ceea ce esti sau faci, ca si cum ceea ce esti sau faci se intampla cu un scop si presupune o recompensa, un alt scop si o alta recompensa decat aceea pe care viata in sine ti-o da: de a iti folosi la maximum potentialitatea.
In realitate recunoasterea chiar exista, dar are loc atunci cand tu nu o astepti, cand nu iti pasa de ea. Oamenii iti simt daruirea, citesc in ochii tai pasiunea cu care traiesti si apreciaza asta. Dar atunci cand te gratifici singur sperand ca asta iti va aduce admiratie din partea celorlalti, gresesti profund. Chiar daca nu stiu exact despre ce este vorba, oamenii simt dilatarea ego-ului tau, se simt striviti, sufocati de prezenta ta...si te evita.
Am luat o decizie importanta pentru viata mea: o rup cu oamenii aroganti, cu exceptia cazurilor in care vor sa se trateze :) Si nu pentru ca nu imi aduc nimic, ci pentru ca modelele de comportament sunt molipsitoare. Ma feresc de ei asa cum m-as feri de o contaminare cu un parazit extrem de periculos, poate cel mai periculos din toate cate exista. Si, culmea, aceasta nu este o individuare, ci mai degraba o socializare si un inceput de comuniune.
Atunci cand te simti valoros doar ca parte a unui intreg, atunci cand singura valoare pe care ti-o conferi este aceea de a fi parte din aceasta minunata lume, atunci operezi o deschidere. Esti o parte si esti valoros in simbioza cu celelalte parti, cu intregul. Si acest sentiment nu te mai determina sa cauti explicatii metafizice si suprastiintifice pentru ce va sa vina. Ci te determina sa traiesti aici si acum, sa nu zabovesti prea mult asupra intrebarilor care iti vin in minte si sa iti folosesti toate resursele.
In toate timpurile oamenii au crezut ca sunt martorii unor schimbari fara precedent, unui salt evolutiv nemaintalnit. Au asteptat sfarsitul lumii cu infrigurare, dar si cu speranta ascunsa undeva in inconstient cum ca ei insisi sunt fiinte speciale, ca daca ar fi sa moara moartea lor nu ar fi o moarte oarecare, ci moartea ce marcheaza un progres. Si-au alimentat ego-ul cu dorinta de a trai o viata diferita de celelalte si de a avea parte de o moarte asisderea.
Pe masura ce anomiile sociale sunt in crestere, pe masura ce posibilitatile materiale se reduc, pe masura ce pamantul ne fuge de sub picioare in sens figurat, avem tendinta de a ne gandi ca acest lucru se intampla la propriu. Viata nu ne-a fost nicicand sigura, niciodata nu a existat o certitudine legata de ziua de maine, dar bunul simt era acel fir rosu care unea fragmentele de viata, bune si rele, conferea un echilibru. Prin bun simt inteleg de aceasta data acel simt al proportiilor, acea calibrare interioara in raport cu Existenta si cu Dumnezeu. Pe masura ce devenim mai inteligenti si aroganta ajunge sa fie un mod de viata, devenim tot mai siguri pe individualitatea noastra si tot mai singuri. Fiecare dintre noi se crede special, crede ca are o misiune extraordinara pe aceasta lume (unii cred asta mai mult decat altii), ceea ce il plaseaza deasupra celorlalti;asadar, este printre alesi. Daca este bogat isi spune ca datorita supracapacitatilor sale a ajuns astfel, daca este sarac tinde sa creada ca rolul sau este suprapamantean, este un salvator, un eliberator. Daca este la mijloc oscileaza in mod dureros intre cele doua scenarii, negasindu-si niciunde locul si cautand,... cautandu-se.
Gandindu-ma in urma, la viata mea de pana acum, constat ca toate evenimentele care in acceptiunea curenta ar purta numele de "esec" s-au datorat arogantei. Ce este aroganta? Este mandria nejustificata de a te considera mai bun si mai valoros decat ceilalti, ideea fixa ca lumea ar trebui sa iti dea ceva pentru ca esti special, "mai special" decat ceilalti. [Tot asa si ceilalti se cred "mai speciali" decat tine si de aici lipsa de consideratie pentru oameni si pentru Existenta in general.]
Crezi ca daca tu ai ajuns sa fii cumva si ai muncit pentru asta, este obligatoriu ca oamenii din jurul tau, Dumnezeu, familia ta sa iti recunoasca meritele. In realitate este OK ca tu ti le recunosti, numai ca pentru ei ceea ce tu ai realizat nu are aceeasi semnificatie, caci fiecare este condus de propria-i semnificatie acordata vietii, de propriul sau sistem de valori. Si nu este vorba ca nu vrea sa iti recunoasca meritele, dar nu o poate face pentru ca se raporteaza la altceva. Si e absurd sa astepti recunoastere pentru ceea ce esti sau faci, ca si cum ceea ce esti sau faci se intampla cu un scop si presupune o recompensa, un alt scop si o alta recompensa decat aceea pe care viata in sine ti-o da: de a iti folosi la maximum potentialitatea.
In realitate recunoasterea chiar exista, dar are loc atunci cand tu nu o astepti, cand nu iti pasa de ea. Oamenii iti simt daruirea, citesc in ochii tai pasiunea cu care traiesti si apreciaza asta. Dar atunci cand te gratifici singur sperand ca asta iti va aduce admiratie din partea celorlalti, gresesti profund. Chiar daca nu stiu exact despre ce este vorba, oamenii simt dilatarea ego-ului tau, se simt striviti, sufocati de prezenta ta...si te evita.
Am luat o decizie importanta pentru viata mea: o rup cu oamenii aroganti, cu exceptia cazurilor in care vor sa se trateze :) Si nu pentru ca nu imi aduc nimic, ci pentru ca modelele de comportament sunt molipsitoare. Ma feresc de ei asa cum m-as feri de o contaminare cu un parazit extrem de periculos, poate cel mai periculos din toate cate exista. Si, culmea, aceasta nu este o individuare, ci mai degraba o socializare si un inceput de comuniune.
Atunci cand te simti valoros doar ca parte a unui intreg, atunci cand singura valoare pe care ti-o conferi este aceea de a fi parte din aceasta minunata lume, atunci operezi o deschidere. Esti o parte si esti valoros in simbioza cu celelalte parti, cu intregul. Si acest sentiment nu te mai determina sa cauti explicatii metafizice si suprastiintifice pentru ce va sa vina. Ci te determina sa traiesti aici si acum, sa nu zabovesti prea mult asupra intrebarilor care iti vin in minte si sa iti folosesti toate resursele.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)