Ce porti pe cap?

Cu putin timp in urma mi-am cumparat o caciulita foarte frumoasa. Nu stiu daca se potriveste unui anume etalon de frumusete, dar pentru mine a fost o achizitie perfecta pentru ca era exact ceea ce mi-am dorit multa vreme. Am cumparat-o de la raionul de copii al unui hipermarket si de cand am vazut-o am simtit ca trebuie sa fie a mea. Era neagra, dintr-un mohair foarte moale, iar intr-o parte avea un trandafir de aceeasi culoare; apartinea intrucatva stilului hippy.

Eram disperata sa nu o pierd, mai ales in zilele geroase in care mergeam la cumparaturi si o inghesuiam printr-o sacosa sau in geanta. Si, evident, intr-o zi s-a intamplat. Am plans in hohote, am plans ore in sir, nu stiu daca am mai fost vreodata in ultima vreme atat de trista. Era inexplicabil chiar si pentru mine faptul ca m-a intristat atat de mult aceasta intamplare. Timp de cateva zile - si asta s-a intamplat intr-o perioada de ninsoare abundenta din aceasta iarna - de fiecare data cand trebuia sa ies afara deveneam foarte nervoasa si imi aminteam de pierderea mea.

M-am grabit sa imi cumpar o alta caciula, un model pe care de asemenea mi-l doream, dar era ceva sport, pt. timpul liber. Nici o clipa nu am perceput aceasta a doua achizitie ca inlocuind-o catusi de putin pe prima, nici nu am intentionat asta.

Apoi vremea a devenit mai frumoasa si am uitat de pierderea mea. Pana intr-o zi in care am iesit in plina ninsoare cu capul descoperit si, mergand la o intalnire de business, nu am putut purta cea de-a doua caciula. Am plecat cu capul descoperit si dupa cativa pasi gandul meu a fost ca imi trebuie o palarie, o palarie anume, vedeam exact cum arata si stiam ca mi se potriveste. Am simtit ca trebuie sa intru intr-un magazin din drumul meu si aveam sentimentul ca o voi gasi acolo. Eram deja oarecum in intarziere, dar am intrat in magazinul respectiv. Si am vazut-o inca de la usa, era acolo, domina intreg spatiul,nu am putut vedea pe nimeni si nimic altceva, chiar ea era...palaria mea. Toata operatiunea a durat cateva secunde, am cumparat-o, am iesit din magazin si mi-am pus-o pe cap.

Am incercat un puternic sentiment de confort si am uitat povestea...pana spre seara.

Deodata am avut o revelatie. Am simtit cat de important este ceea ce purtam pe cap pentru comportamentul si povestea noastra de viata. Am incercat un remember al tuturor acoperamintelor pe care le-am avut si purtat de cand eram copil si pana in prezent si am inteles cat de mult au vorbit ele despre ceea ce eu am fost. Odata cu caciulita mea cu trandafiras, cu care am petrecut atat de scurta vreme, a plecat si adolescenta tarzie. Aveam nevoie de aceasta etapa de dragalasenie, aveam nevoie sa ii spun adio si intalnirea noastra a fost scurta. Sper ca cineva dragut si tanar a gasit caciulita mea... Si inteleg de ce am fost atat de profund trista. O, e atat de greu sa te desparti de ceea ce erai, chiar daca nu iti aducea multumire deplina. E atat de greu sa devii ceea ce trebuie sa devii,e atat de dureros...si inevitabil.

Acum port o palarie care seamana foarte bine cu palariile pe care le poarta tatal meu. Mi-am amintit ca, nu cu mult inainte de a o descoperi, am probat palaria lui si m-am gandit ca imi vine foarte bine. Iar el este puternic si are o poveste de succes. Poate aveam nevoie sa imprumut o parte din increderea lui sau poate sa reconciliez relatia noastra.Cred ca l-am apreciat si invidiat dintotdeauna pentru energia si forta lui, pentru abilitatea de a relationa cu oamenii si a se face agreat. Desi uneori indrazneala lui mi s-a parut inacceptabila,chiar intrucatva necuviincioasa; cu toate acestea m-am folosit de ea. Poate si de aceea imi este familiara si confortabila palaria mea. Dar nu e numai atat. Ea marcheaza pentru mine propria-mi moarte si renastere.

Caciulita aceea dragalasa mi s-ar fi potrivit cu cativa ani in urma; daca as gasi acum una la fel stiu ca nu as mai cumpara-o. Ma bucur ca ne-am intalnit si sunt fericita ca, purtand-o si pierzand-o intr-un interval atat de scurt de timp, am trait acel ritual de doliu care m-a ajutat sa ma despart definitiv si fara resentimente de ceea ce am fost.

Sunt fericita cu palaria mea cea noua si stiu ca suntem la inceput. Avem multe de facut si cred ca vom petrece ceva timp impreuna...

Despre vise

Exista in conceptia multor oameni ideea ca visele sunt lucrurile cele mai nebunesti pe care le gandim; ele nu se vor intampla niciodata, dar ne tin de cald in vremuri vitrege. Visele ar tine de alt taram, ar apartine unei lumi de basm, pur imaginara, pe care ne-o inventam fiecare dintre noi pentru a evada din cotidian. Insa povestea vietii nu este o poveste si atat, este un proiect, un contract pe care l-am consimtit si in cadrul caruia actionam. Visele sunt imagini a ceea ce vom fi daca ne vom urma drumul, adica daca vom crede in ele. Visele sunt anticipari a ceea ce vom fi sau am putea fi.

Stiu ca ceea ce sunt astazi am purtat dintotdeuna in suflet.Imi amintesc ca atunci cand eram copil visam sa fiu profesoara. Dar nu visam in sensul de speranta,nu stiu daca imi doream cu adevarat asta si oricum eram prea mica pentru a avea planuri serioase legate de o cariera, dar simteam in mine aceasta stare, acest fapt. Eram deja profesoara, le vorbeam copiilor, ii invatam tot felul de lucruri. Mai tarziu am inceput sa vorbesc unor adulti care ma ascultau, apoi propriilor copii inca nenascuti. Era ca o joaca si joaca este ceva foarte serios. Totul venea din interior, purtam si simteam aceste situatii, aceste pozitii ale mele.

Mai tarziu, candva prin liceu, am citit jurnalul filosofic al lui Noica si am fost foarte emotionata si entuziasmata de ideea unei scoli in care oamenii sa nu invete nimic, doar sa stea linistiti la o margine a lumii si cativa, doar cativa oameni intelepti sa le vorbeasca. Am ras si am plans de bucurie pentru ca simteam la randul meu aceste lucruri, desi la vremea aceea mai aveam inca mult, foarte mult de studiat. Au mai urmat inca vreo 13-14 ani de scoala "adevarata" de atunci iar eu am purtat inca in suflet aceasta altfel de scoala, "scoala mea". O am si acum numai ca ea a capatat deja niste manifestari, a inceput sa existe fizic.

Pe copiii mei ar fi prea putin sa spun ca i-am dorit. Doresti ceva ce nu ai, eu ii aveam, doar ca nu mai puteam astepta, imi era dor de ei. Nu aveam certitudinea ca se vor naste, dar ii simteam in jurul meu ca pe o uriasa potentialitate.

Tot ceea ce putem fi este incriptat in fiinta noastra, purtam deja in si cu noi. Schimbarile importante pe care le operam in viata, pasii definitorii sunt bazati mai degraba pe REcunoastere decat pe cunoastere. Este important sa iti recunosti visele, dorintele, sa le recunosti pe cele autentice de cele fabricate, imprumutate, artificiale sau de tranzitie. Cand le recunosti si ele te recunosc pe tine si se apropie.

Relatii vs. Legaturi. A fi impreuna.

Cu cativa ani in urma am participat ca si subiect la o testare psihologica legata de atitudinea religioasa; nu imi amintesc exact scopul final al cercetarii,dar cred ca era vorba de un program doctoral.

Am fost extraordinar de surprinsa de intrebarile acelea si oarecum contrariata de faptul ca nu am putut raspunde marii lor majoritati. Tema principala era definirea divinitatii, relatia mea (a fiecaruia dintre noi) cu Dumnezeu. Intrebarile erau extrem de personalizate, ca si cum ar fi fost pur si simplu vorba de relatia intre Eu-Copil si Dumnezeu-Tatal. Este desigur o paradigma, dar eu nu incapeam in ea. Cred ca am fost printre cei mai profani subiecti, iar raspunsurile mele (mai ales cele deschise, caci erau cateva si de acest gen) au fost absolut pe langa subiect, asa cum eram de altfel si eu.
Ma simteam ca si cum as purta un dialog intr-o limba pe care nu o stapanesc; pur si simplu nu reuseam sa pricep intrebarile, daramite sa mai si raspund...

Imi este foarte greu sa vorbesc despre Dumnezeu si imi este imposibil sa fiu "in relatie" cu el. Ideea in sine de relatie presupune un stadiu incipient al apropierii. Atunci cand esti "in relatie" cu cineva sau ceva, este vorba despre separare. Chiar si in dragoste, a fi in relatie inseamna a trai intr-o diviziune, a opera un schimb permanent, a negocia. De aceea se spune ca relatia cu Dumnezeu este mai profunda decat aceea pe care o putem avea noi, oamenii,intre noi. Pentru ca nu este vorba propriu-zis de o relatie, ci de o contopire. Nu e vorba de manipulare, ci de acceptare neconditionata, nu e vorba de a fi "cumva", ci doar de "a fi".

Rugaciunea reprezinta in acceptiunea comuna manifestarea relatiei cu Dumnezeu, aspectul comportamental al religiozitatii. Te rogi, deci esti religios.
Rugaciunile sunt si ele de mai multe feluri. Poti fi "in relatie" cu divinitatea si atunci vei formula pur si simplu cereri, dorinte, revendicari (ceea ce facem de obicei si in relatiile de cuplu) sau te poti ruga in sensul de "a fi impreuna". Starea de "a fi impreuna", atunci cand persisti in rugaciune, se transforma in starea de "a fi". Aceasta inseamna momentul in care nu mai simti diviziunea, esti unitar, existi dar in acelasi timp ai disparut. Te pierzi pentru a regasi totalitatea, intregul. Fara conditii, fara limite, fara asteptari, fara teama...As putea folosi doi termeni care imi par cei mai apropiati pentru a defini rugaciunea: ACCEPTARE si INCREDERE.

Care este relatia mea cu Dumnezeu? Nu este...Si ma tem ca nici cu cei din jur nu prea ma pot mentine "in relatie". Cele mai multe dintre legaturile mele cu oamenii incep prin a fi relatii si destul de repede ajung sa fie... non-relatii. Relatiile au o consistenta parte contractuala, de angajament, de asteptari si norme acceptate social prin care ele se mentin. Unele dintre legaturile cu cei din jur nu indeplinesc aceste conditii, dar sunt, le simtim fiecare dintre noi. Sunt legaturi subtile care exista ca atare, fara conditii, fara norme, fara a fi definite cumva. Care este diferenta intre "legaturi" si "relatii"? Relatiile au o puternica valenta comportamentala, se manifesta, sunt active, exista in timp si pentru timp. Legaturile sunt atemporale, non-manifestale, legaturile doar exista. De-a lungul vietii noastre intalnim oameni cu care suntem "in relatie" si oameni cu care avem o "legatura". Aceasta a doua categorie este foarte valoroasa si nu exista o diferenta calitativa semnificativa intre legaturile umane si legatura cu Dumnezeu. "A fi in legatura" si " a fi" sunt trepte foarte apropiate in evolutia spirituala. Exersand legatura, conectarea,exersezi Fiintarea. Si intr-o zi constati ca a disparut si legatura, pentru ca intre timp Esti in ea. ESTI!

Despre convingeri

Fiecare dintre noi putem face orice. Avem la indemana aproximativ aceleasi mijloace. Ceea ce ne diferentiaza insa in mod profund si ceea ce face ca vietile noastre sa fie atat de diferite sunt convingerile noastre.

Convingerile sunt rodul experientelor personale de viata. Dar fiecare experienta de viata este de asemenea rodul unei convingeri, a pornit de la o cognitie, o idee despre "a fi bine" sau " a nu fi bine" sa procedezi cumva. Pe masura ce decurg unele din celelalte intr-o inlantuire aparent logica, suntem tot mai siguri de pertinenta deciziilor pe care le adoptam si a pasilor pe care ii facem. De ce? Pentru ca am considerat deja aprioric ca fiind valide acele "principii", acele convingeri de baza adoptate. Cu alte cuvinte, toata gandirea noastra se desfasoara in cadrul unor patternuri cognitive fundamentale, a caror origine am uitat-o de mult si de care de la un moment dat nu mai suntem constienti.

Acelasi lucru se intampla si in teoriile si cercetarea stiintifica (apropos, de la o vreme se pare ca nici cele considerate de baza par sa nu mai stea in picioare). Am admis pe baza unor experiente un model si in virtutea lui facem speculatii mai mult sau mai putin evolutive. Rezultatele sunt OK, adica sunt in sensul ipotezelor avute in vedere, care ipoteze sunt consecvente patternului in cadrul caruia se plaseaza cercetarea.

In mod similar, comportamentul nostru de-a lungul vietii urmeaza convingerile noastre, iar efectele comportamentului intaresc convingerile.Vestea proasta este ca majoritatea convingerilor noastre sunt irationale, formulate mult prea usor, pe baza unor experiente intamplatoare si nerepetate, a unei cunoasteri deficitare si a unui soi de rigiditate mentala si spirituala. De aici si rigiditatea deciziilor, problemele de adaptabilitate, incapacitatea de a produce schimbari reale si majore in viata noastra.
Mai grav decat atat, mare parte din convingerile noastre sunt in realitate convingerile altora, pe care le-am adoptat din comoditatea de a le avea pe ale noastre, un import nejustificat al unui "produs" pe care fiecare dintre noi avem destul "material" in termeni de experienta de viata pentru a-l putea fabrica si singuri.

Cred ca diferenta fundamentala intre cei care isi traiesc viata cu intensitate si au curajul de a fi intreprinzatori si aceia care traiesc pasiv, asteptand ca lucrurile sa li se intample si intrebandu-se permanent daca este bine sau nu sa procedeze cumva, este de convingeri. Si nu ma gandesc numai la tipul de convingeri, la calitatea lor, ci si la cantitatea convingerilor personale. Cu cat ai mai multe convingeri, cu atat mintea iti este mai impietrita, cu cat "stii" fara indoiala, fara dubiu, cu siguranta mai mult, cu atat esti mai putin deschis la experiente noi, caci ai impresia ca le-ai avut deja. Si le-ai avut, dar nu traindu-le ci gandindu-le sau auzindu-le.

Cei care reusesc sunt in primul rand cei care incearca. Iar cei care incearca sunt cei care nu au convingeri sau au foarte putine, care nu considera ca stiu totul atunci cand doar "au auzit despre" ceva. Iti trebuie o anumita "curatenie" a mintii si a spiritului pentru a fi intreprinzator. Iar daca motivul pentru care intreprinzi o actiune, ai o initiativa este nu acela de a-ti intari convingerile ci acela de a cunoaste, de a experimenta, atunci iti vei mentine efortul. Astfel sunt indeplinite cele doua conditii fundamentale ale reusitei: initiativa si efortul sustinut.

Declaratie de dragoste

Te iubesc si asta nu se va schimba niciodata. Ii iubesc pe copiii nostri si asta nu se va schimba niciodata. Ma am in totalitate doar pe mine insami, iar tu si ei va aveti in totalitate fiecare doar pe el insusi. Insa Existenta a decis ca noi sa fim impreuna, sa formam o familie, sa traim unii in preajma celorlalti, sa punem in comun o mare parte din ceea ce suntem. O mare parte, dar nu totul. Ramane ceva ce fiecare dintre noi avem dincolo de "avutul" nostru comun, ceva ce la noi trebuie sa ramana, caci suntem fiecare o alta entitate, o alta parte, chiar daca a aceluiasi intreg. De ce suntem impreuna aici si acum? Poate pentru ca aceasta este varianta in care fiecare dintre noi poate creste mai frumos, poate primi si asimila lectiile rezervate acestei vieti. Cred ca efortul nostru trebuie sa se indrepte spre intarirea acestei legaturi, respectandu-ne unii altora individualitatea si in acelasi timp sprijinindu-ne in mod real si reciproc dezvoltarea. Instrumentele pe care le avem la indemana sunt dragostea, empatia, cunoasterea si dorinta de bine. Este o legatura creata dincolo de ceea ce suntem in aceasta viata, dar cu puternice implicatii asupra ei, o legatura pe care cu totii am consimtit-o pentru ca, probabil, este in sensul cresterii, este necesara.
Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a ales pentru tine si ca m-a ajutat si pe mine sa te vad. Le multumesc copiilor ca ne-au ales ca si parinti ai lor si sunt recunoscatoare pentru lectiile pe care zilnic le primim prin intermediul lor.

Trecerea in noul an

Craciunul anunta o stare de asteptare si pregatire, de plutire in neant. Am terminat ce aveam de facut in anul in curs, iar urmatorul inca nu a sosit. Asteptam, reflectam, ne privim unii pe ceilalti asa cum suntem, eliberati de presiunea timpului si a indatoririlor zilnice. Alternam bucuria cu tristetea, entuziasmul cu plictiseala, speranta cu dezamagirea, iubirea cu frica...

Ritualurile de trecere au fost intotdeauna preferatele mele. Nu stim spre ce trecem, dar ceva se va schimba. Ideea de schimbare este revigoranta, regeneratoare; este ca si cum potentialitatea se materializeaza, prinde contur. Manifestarea colectiva confera consistenta schimbarii pe care fiecare ne-o dorim pentru noi insine. Ea devine valida, pertinenta si reala, realizabila, in virtutea faptului ca suntem multi cei care ne-o dorim, o asteptam si credem in ea.

Daca am reusi sa ne revigoram mai des prin ritualuri periodice de trecere, poate ca nu am pune totul pe seama celor doua sarbatori religioase anuale si mai ales a Craciunului. Aceste ritualuri le avem oricum zilnic, dar nu constientizam ce facem. Daca de pilda atunci cand ne facem dusul de seara am spune in gand o mica rugaciune pt. curatarea de tot ce ne-a atins prea mult in timpul zilei, poate Craciunul ne-ar gasi mai curati, mai deschisi, mai liberi. Motivul pt. care aceste sarbatori ne obosesc atat de mult este ca lasam prea mult in seama lor, asteptam prea mult de la ele. Si pe masura ce se consuma, suntem din ce in ce mai nemultumiti: ca nu ne-am odihnit destul, ca nu am fost suficient de prietenosi cu familia, ca am mancat prea mult, ca am petrecut prea mult timp cu ceilalti si prea putin timp cu noi insine...

Dupa ce a trecut, ne simtim chiar usurati. In sfarsit poate incepe ceva...

Daca am invata ca fiecare zi este un inceput, ca fiecare zi incepe si se termina, daca am intelege ca fiecare zi este un an - ba chiar o viata -in miniatura, atunci am acorda mai multa atentie ritualurilor zilnice si ne-am darui frecvent clipe de ragaz, de meditatie, de rugaciune, de bucurie, clipe petrecute cu cei dragi, cu prieteni si cunoscuti. Atunci finele anului nu ar mai fi o inghesuiala de asteptari si trairi contradictorii, ci o manifestare fireasca a tot ceea ce avem mai bun. Si astfel ne-am bucura cu adevarat, ne-am relaxa cu adevarat, am iubi cu adevarat...