Dintre toate calitatile pe care le au copiii mei, cea pentru care sunt cea mai fericita si recunoscatoare este simtul umorului. Multe atribute personale iti poti insusi intr-o viata, dar simtul umorului este o calitate prea profunda pentru a fi "invatata" in atat de scurt timp. Copiii se nasc cu simtul umorului sau nu, desi majoritatea dintre ei rad. Diferenta o face calitatea umorului, genul de glume care ii amuza si pe care le fac. Nu pare a fi o calitate ce se poate dobandi la contactul cu mediul, cu experienta imediata, ci mai degraba o insusire intrinseca, o parte a Fiintei si a nivelului ei de evolutie.
Simtul umorului se inrudeste cu bunul simt, desi uneori ar putea inspira contrariul. El are aceeasi radacina cu detasarea, cu obiectivitatea, cu acel spatiu personal intern care te ajuta sa te privesti si chiar sa te vezi. Cred ca simtul umorului este oarecum o premisa a calitatii de a fi meditativ, iar a fi meditativ reprezinta o premisa a capacitatii de a medita. Te poti detasa temporar de ceea ce esti doar daca te poti implica in acest joc al distantarii. Poti trai viata cu bune si cu rele-oricat de bune si mai ales oricat de rele-fara a-ti pierde ratiunea si fara a-ti rataci spiritul, gratie simtului umorului.
Simtul umorului reprezinta de asemenea parte din atitudinea de acceptare a vietii. Atata vreme cat poti rade de ceea ce ti se intampla, de ceea ce esti, se poate spune ca ai acceptat si chiar daca esti un luptator, lupta ta nu este haotica, irationala, in sensul razbunarii, ci lupta de a evolua in ciuda vicisitudinilor, lupta de a merge mai departe. Atitudinea opusa ar fi aceea de a-ti "confectiona" seriozitatea, gravitatea, "prestanta". Si de a trai in suferinta, caci tot ce este nefiresc produce suferinta.Iar seriozitatea si suferinta - spre deosebire de simtul umorului - nu sunt calitati profunde, ci adaugate, suprapuse, ca niste costume de protectie. Sunt deghizari ale unei lupte incrancenate de a fi altceva decat esti, obiectivarea dificultatii de a te accepta pe tine, de a-i accepta pe ceilalti si in cele din urma intreaga Existenta.
Si uite asa constat ca simtul umorului este poate cea mai serioasa, complexa, profunda si importanta calitate umana. Referindu-se la capacitatea de detasare constienta si la acceptarea Existentei, legatura cu religiozitatea este imediata, fireasca. Pentru mine, un om cu simtul umorului este un om religios, un om care se bucura si traieste plenar.
A fi religios inseamna a participa la viata ta si a societatii, a te implica, a trai, dar in mod constient. Adica fara a te pierde pe tine insuti, pastrand acea vigilenta a spiritului care sa iti ghideze pasii. Cand esti cu adevarat religios, rugaciunea in acceptiunea comuna a termenului isi pierde sensul, caci intreaga ta viata este o rugaciune, prin rugaciune intelegand comuniunea cu tot ceea ce te inconjoara.Ca si simtul umorului, religiozitatea este o calitate foarte profunda, care poate fi observata numai prin manifestarile ei in sensul bucuriei de a trai si nu prin conformarea la diverse ritualuri. Ba chiar as putea spune ca libertatea spiritului este fundamentul starii de a fi religios. Caci libertate inseamna curajul de a-ti asuma propria-ti viata, de a accepta riscul, necunoscutul, imprevizibilul.Si pentru a te putea arunca in aceasta valtoare, in acest imens necunoscut ai nevoie de simtul umorului.In fond, totul este o joaca si este stiut si acceptat deja faptul ca prin joc achizitionam cele mai importante resurse pentru viata noastra. La o scara ceva mai mare, viata in sine este unul dintre jocurile care ne pregatesc pentru desavarsirea spirituala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu