Astazi este ziua mea. Este prima data in viata cand sentimentul predominant pe care il incerc este de stinghereala in raport cu ceilalti. Sunt felicitata si nu stiu de ce. Prietenii si rudele si-au amintit de mine si le multumesc. De fapt, ma gandesc ca ar trebui sa le multumesc si nu stiu cum sa ma fac inteleasa. Le multumesc ca si-au amintit de mine, le intorc urarile si ma opresc. Cred ca asta imi doresc sa se intample de ziua mea: sa ma opresc. Sa imi studiez corpul, sa imi simt pasii mergand pe strada, sa imi ascult glasul, sa imi privesc privirea, sa imi adulmec mirosul, sa ma simt cu toate simturile.
Stiu ce as vrea sa se intample cu ocazia zilelor mele de nastere. As vrea ca toti cei care ma cunosc si stiu ca este ziua mea sa spuna o rugaciune pentru mine si sa ma atinga pentru o clipa cu sufletul lor. Sa le simt aripile si sa petrecem in tacere cateva clipe. Apoi sa raman singura,
Sa rad de mine si sa imi plang de mila, sa ma plac si sa ma resping, sa alerg si sa stau intinsa pe iarba, sa cant si sa ascult muzica...muzica lumii.
Acestea mi-ar placea sa fie ritualurile pentru toate aniversarile: sa ne aratam intai de toate respectul si compasiunea fata de cei sarbatoriti, apoi dragostea pentru viata. Fara cadouri, fara urari si mesaje, pur si simplu sa te apropii de omul respectiv, sa il privesti, sa ii zambesti si el sa simta ca ... il vezi. Apoi sa ii respecti intimitatea, sa te retragi.
Imi este tot mai greu sa adresez la randul meu urari. Eu nu stiu ce i se potriveste fiecaruia, nu stiu ce ar trebui sa i se intample si am incredere ca ceea ce trebuie sa i se intample i se va intampla. Atat as vrea sa ii dau de inteles: ca nu am uitat, ca indrept o raza de lumina din suflet catre acea persoana si pret de cateva clipe ma adancesc intr-o rugaciune pentru si cu ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu