Sfarsitul lumii si aroganta

Citesc de la o vreme articole care vorbesc despre inceputul unei noi ere, de un nou nivel de constiinta pe care omenirea se pregateste sa il atinga, de un nou magnetism terestru, de schimbari profunde carora unii le vom supravietui, iar altii nu. Ma intrebam de ce ma satisfac atat de mult aceste scrieri, ce imi aduc ele mie de fapt de ma atrag atat de mult.

In toate timpurile oamenii au crezut ca sunt martorii unor schimbari fara precedent, unui salt evolutiv nemaintalnit. Au asteptat sfarsitul lumii cu infrigurare, dar si cu speranta ascunsa undeva in inconstient cum ca ei insisi sunt fiinte speciale, ca daca ar fi sa moara moartea lor nu ar fi o moarte oarecare, ci moartea ce marcheaza un progres. Si-au alimentat ego-ul cu dorinta de a trai o viata diferita de celelalte si de a avea parte de o moarte asisderea.

Pe masura ce anomiile sociale sunt in crestere, pe masura ce posibilitatile materiale se reduc, pe masura ce pamantul ne fuge de sub picioare in sens figurat, avem tendinta de a ne gandi ca acest lucru se intampla la propriu. Viata nu ne-a fost nicicand sigura, niciodata nu a existat o certitudine legata de ziua de maine, dar bunul simt era acel fir rosu care unea fragmentele de viata, bune si rele, conferea un echilibru. Prin bun simt inteleg de aceasta data acel simt al proportiilor, acea calibrare interioara in raport cu Existenta si cu Dumnezeu. Pe masura ce devenim mai inteligenti si aroganta ajunge sa fie un mod de viata, devenim tot mai siguri pe individualitatea noastra si tot mai singuri. Fiecare dintre noi se crede special, crede ca are o misiune extraordinara pe aceasta lume (unii cred asta mai mult decat altii), ceea ce il plaseaza deasupra celorlalti;asadar, este printre alesi. Daca este bogat isi spune ca datorita supracapacitatilor sale a ajuns astfel, daca este sarac tinde sa creada ca rolul sau este suprapamantean, este un salvator, un eliberator. Daca este la mijloc oscileaza in mod dureros intre cele doua scenarii, negasindu-si niciunde locul si cautand,... cautandu-se.

Gandindu-ma in urma, la viata mea de pana acum, constat ca toate evenimentele care in acceptiunea curenta ar purta numele de "esec" s-au datorat arogantei. Ce este aroganta? Este mandria nejustificata de a te considera mai bun si mai valoros decat ceilalti, ideea fixa ca lumea ar trebui sa iti dea ceva pentru ca esti special, "mai special" decat ceilalti. [Tot asa si ceilalti se cred "mai speciali" decat tine si de aici lipsa de consideratie pentru oameni si pentru Existenta in general.]
Crezi ca daca tu ai ajuns sa fii cumva si ai muncit pentru asta, este obligatoriu ca oamenii din jurul tau, Dumnezeu, familia ta sa iti recunoasca meritele. In realitate este OK ca tu ti le recunosti, numai ca pentru ei ceea ce tu ai realizat nu are aceeasi semnificatie, caci fiecare este condus de propria-i semnificatie acordata vietii, de propriul sau sistem de valori. Si nu este vorba ca nu vrea sa iti recunoasca meritele, dar nu o poate face pentru ca se raporteaza la altceva. Si e absurd sa astepti recunoastere pentru ceea ce esti sau faci, ca si cum ceea ce esti sau faci se intampla cu un scop si presupune o recompensa, un alt scop si o alta recompensa decat aceea pe care viata in sine ti-o da: de a iti folosi la maximum potentialitatea.

In realitate recunoasterea chiar exista, dar are loc atunci cand tu nu o astepti, cand nu iti pasa de ea. Oamenii iti simt daruirea, citesc in ochii tai pasiunea cu care traiesti si apreciaza asta. Dar atunci cand te gratifici singur sperand ca asta iti va aduce admiratie din partea celorlalti, gresesti profund. Chiar daca nu stiu exact despre ce este vorba, oamenii simt dilatarea ego-ului tau, se simt striviti, sufocati de prezenta ta...si te evita.

Am luat o decizie importanta pentru viata mea: o rup cu oamenii aroganti, cu exceptia cazurilor in care vor sa se trateze :) Si nu pentru ca nu imi aduc nimic, ci pentru ca modelele de comportament sunt molipsitoare. Ma feresc de ei asa cum m-as feri de o contaminare cu un parazit extrem de periculos, poate cel mai periculos din toate cate exista. Si, culmea, aceasta nu este o individuare, ci mai degraba o socializare si un inceput de comuniune.

Atunci cand te simti valoros doar ca parte a unui intreg, atunci cand singura valoare pe care ti-o conferi este aceea de a fi parte din aceasta minunata lume, atunci operezi o deschidere. Esti o parte si esti valoros in simbioza cu celelalte parti, cu intregul. Si acest sentiment nu te mai determina sa cauti explicatii metafizice si suprastiintifice pentru ce va sa vina. Ci te determina sa traiesti aici si acum, sa nu zabovesti prea mult asupra intrebarilor care iti vin in minte si sa iti folosesti toate resursele.