Semne de lumina

Intr-o zi, adolescenta fiind, am urcat in podul casei in care locuiam, pentru a intinde niste rufe la uscat. Nu eram foarte atenta la ceea ce vedeam in jurul meu, caci eram obisnuita cu imaginea cenusie a spatiului respectiv, total neatractiva pentru mine. In general spatiile intunecoase in care erau depozitate lucruri vechi constituiau pentru mine un prilej de disconfort, pe care incercam sa il evit pe cat posibil.

Asadar am intrat acolo preocupata de a-mi termina cat mai repede treaba si a cobori. Deodata mi-a atras atentia o zona care de obicei era intunecata, acolo unde se imbina plafonul de la etajul superior cu acoperisul casei, formand un unghi destul de mic. Zona aceea era neobisnuit de luminata de aceasta data, desi nu exista posibilitatea ca lumina de afara sa patrunda in acel loc. De asemenea, becul din incapere se afla la o anumita departare de locul respectiv si ar fi fost imposibil sa lumineze atat de puternic acel colt. Si oricum, era altfel de lumina. Memoria vizuala pur si simplu imi spunea ca imaginea era diferita de cea obisnuita. S-a declansat in mintea mea un fel de semnal de alarma ca ceva s-a schimbat. Apoi am inceput sa privesc in jur, sa rationez... Privind cu atentie am distins ceva...nu stiu ce. Era ca o bula asemanatoare cu cele de mercur, numai ca de culoare alb-auriu. Din ea provenea acea raza nefireasca care lumina spatiul de regula intunecos si prafuit. Desi eram perfect constienta si nu ma temeam, nu am avut indrazneala de a ma apropia si am iesit cu gandul de a chema pe altcineva care sa confirme ca nu ma insel, ca acolo este ceva neobisnuit. Am chemat-o pe mama mea, dar, atunci cand am urcat din nou impreuna, in fata ochilor ni s-a asternut aceeasi imagine ca de obicei, coltul respectiv fiind intunecat ca intotdeauna.

Au trecut multi ani de atunci si inca mai regret faptul ca nu am ramas acolo, ca nu m-am apropiat si nu am lansat o intrebare. Poate ca cineva sau ceva mi-ar fi raspuns. Am regretat ca nu am avut suficienta incredere in simturile mele, ca nu am cercetat, ca nu am incercat sa aflu mai mult.

Ma intristeaza deseori reticenta pe care o manifestam fata de propriile noastre viziuni, fata de simturile noastre pe care nu le cunoastem foarte bine. Paradoxal, nu avem incredere nici in simturile noastre cunoscute si obisnuite, cum ar fi vederea sau auzul. Nu ne cunoastem bine simturile pentru ca le ignoram, ne temem de ele, ca si cum am face tot posibilul pentru a nu iesi din limitele pe care ni le-am stabilit noi insine. Atunci cand nu gasim o explicatie rationala pentru un eveniment de viata,il aruncam in lada de gunoi a mintii noastre, il dam uitarii. Lucrurile pe care nu ni le putem explica EXISTA si ar trebui sa tinem cont de ele. Fiecare astfel de intamplare aduce bogatie in sufletul nostru, ne inspira. Puse cap la cap, aceste intamplari pot construi o raza de lumina care ne insoteste in drumul nostru si ne vegheaza existenta.

Fiecare dintre noi detine un pod prafos si intunecos si o fiinta de lumina gata sa iasa la iveala, o fiinta al carei glas il inabusa si pe care o impinge brutal si sistematic inapoi in coltul ei. Chiar daca nu o vedem, ea ne striga si strigatul ei ne doare, ne emotioneaza, ne face sa fim melancolici, ne face sa visam, ne face sa ne indragostim, caci pare mai usor sa te intalnesti pe tine prin intermediul celuilalt, decat direct. Si atat de putin te desparte pe tine de tine insuti...doar o clipa... un strop de tacere a mintii...doar o privire rapida orientata spre interior.... Fiinta aceea este Sinele nostru profund, acea farama de dumnezeire pe care o purtam in noi.

Instrainarea de profunzimea noastra ne determina superficialitatea, nivelul atat de jos pe care vibram. Cautam mult prea mult in exterior si prea putin in interior; uneori primim indicii care ne indruma cautarea si nici pe acelea nu vrem sa le vedem. Iata de ce se spune ca frica este opusul iubirii. Caci ea te paralizeaza, nu iti permite sa actionezi. Pare ca ne temem de "mai rau" dar si de "mai bine" in aceeasi masura, ne temem de fapt de libertate. Caci odata castigata, libertatea te transforma ireversibil si te indeparteaza de vechiul Eu, de vechiul mod de a trai, de vechii prieteni si poate chiar de unii membri ai familiei tale. Libertatea ta nu va fi inteleasa si acceptata de multi dintre apropiatii tai, cel putin pana ajung sa fie la randul lor inspirati de schimbarea ta. Si atunci devii din nou nostalgic; exista o nostalgie a trecutului, ba chiar un fel de simt al datoriei de a ne tu departa prea mult de tiparele mostenite, care uneori se prezinta sub forma unui bagaj greu si inutil pe care il purtam cu noi si care actioneaza frenator.

Le multumesc ingerilor mei pentru toate semnele pe care mi le-au dat si pentru rabdarea cu care le repeta pentru mine atunci cand refuz sa le primesc. Le multumesc pentru ca ma inconjoara cu grija lor si le multumesc pentru ca ma ajuta sa ma schimb. Le multumesc pentru ca vin langa mine atunci cand ii chem si ca ma cheama atunci cand ii alung prin gandurile si comportamentul meu. Si invat zi de zi sa primesc aceasta iubire si stiu ca invatand sa primesc, voi invata intr-o buna zi sa daruiesc la randul meu.

Despre atingeri

Avem nevoie de atingeri, oricum ar fi ele. Poate ca aceasta este una dintre cele mai puternice nevoi ale rasei umane, chiar daca nu se vorbeste despre ea la fel de mult ca si despre celelalte. La nivelul cel mai de jos, atingerile pot fi chiar conflictuale, caci esenta lor este aceea de confirmare a prezentei tale: deranjezi pe cineva, deci existi. Pe un alt palier vorbim de atingerile pozitive, de momentele in care producem bucurie sau satisfactie. Indiferent de valenta atingerii, ea se traduce prin aceeasi idee fundamentala: Cineva ma vede, deci exist.

Indiferent daca actionam in numele binelui sau al raului, daca producem efecte benefice, nocive sau antagonice asupra celorlalti, pare ca tot ceea ce conteaza este sa producem efecte. Trebuie sa fim vazuti, trebuie sa ne confirmam existenta, sa ne asiguram ca nu am disparut.

Din aceasta nevoie de delimitare, de conturare proprie in raport cu ceea ce si cei ce ne inconjoara, de multe ori alegem pentru viata noastra suferinta. Alegem ca atunci cand ne trezim dimineata sa fim nervosi, tristi, sa ne asternem in campul vizual intern intai de toate un banner cu imaginea iluzorie si nedreapta a lumii in care traim. Ignoram frumusetea, ignoram iubirea, ignoram misterul lumii si tot ceea ce ne-ar putea minuna si adoptam varianta de a privi si a vedea lumea in nuante de gri. Iar imaginea interioara isi prolifereaza modelul in exterior, asa incat ceea ce vedem cu ochii mintii si ai sufletului ajunge sa devina realitatea noastra fizica. Confirmandu-ne astfel scenariul, el se repeta si se formeaza acel cerc vicios de neincredere, proasta dispozitie si suferinta.

De ce facem aceasta alegere? Pentru ca ea ne aduce beneficii importante. Intregul comportament uman are drept scop producerea unor beneficii. Beneficiile si de aceasta data sunt in spiritul intaririi ego-ului, aflat in stransa legatura cu instinctul de supravietuire. Caci suferinta apropie, pe cand bucuria desparte. Atata vreme cat esti trist ceilalti iti acorda atentie, te fac sa te simti special. Cand esti bucuros oamenii se indeparteaza, caci nu stiu "ce te-a lovit", daca esti in regula sau nu. Paradoxal, prin suferinta castigi interesul oamenilor, dar cu timpul, facandu-ti un obicei din a suferi,te ratacesti, ratezi calatoria. Puseurile de suferinta sunt necesare, caci sunt confruntari cu sinele tau profund, cu fiinta ta suprema. Din fiecare suferinta trebuie sa se nasca insa un nou inceput, dupa fiecare cadere trebuie sa urmeze o crestere; altfel, sensul suferintei a fost ratat.

Inteaga Existenta este un joc al contrariilor si de aceea se spune ca pe masura ce urci mai sus pe atat de grea iti va fi caderea. Cu cat astepti mai mult din partea celorlalti sau a vietii in general, cu atat mai trista va fi ziua cand vei realiza ca totul depinde numai de tine. Cu cat astepti mai putin sa ti se ofere, cu atat mai bucuros vei fi cand vei primi sprijin, cand oamenii ti se vor alatura pentru ceea ce esti, pentru ceea ce visezi, pentru ceea ce faci si nu in ultimul rand pentru decenta ta. Decenta de a trai simplu, de a nu santaja pentru a primi, de a avea atat cat poti facand tot posibilul.

Atingerea aceasta delicata cu oamenii si nu numai, cu aerul pe care il inspiri, cu orice forma de viata pe care o intalnesti, de care te apropii - si absolut tot ceea ce ne inconjoara este o forma de viata - inseamna decenta, respect, bun simt. Si fiecare astfel de atingere delicata, ca atingerea unei aripi de fluture, este ceea ce ne misca, ne inspira si ne imbogateste.

Sfarsitul lumii si aroganta

Citesc de la o vreme articole care vorbesc despre inceputul unei noi ere, de un nou nivel de constiinta pe care omenirea se pregateste sa il atinga, de un nou magnetism terestru, de schimbari profunde carora unii le vom supravietui, iar altii nu. Ma intrebam de ce ma satisfac atat de mult aceste scrieri, ce imi aduc ele mie de fapt de ma atrag atat de mult.

In toate timpurile oamenii au crezut ca sunt martorii unor schimbari fara precedent, unui salt evolutiv nemaintalnit. Au asteptat sfarsitul lumii cu infrigurare, dar si cu speranta ascunsa undeva in inconstient cum ca ei insisi sunt fiinte speciale, ca daca ar fi sa moara moartea lor nu ar fi o moarte oarecare, ci moartea ce marcheaza un progres. Si-au alimentat ego-ul cu dorinta de a trai o viata diferita de celelalte si de a avea parte de o moarte asisderea.

Pe masura ce anomiile sociale sunt in crestere, pe masura ce posibilitatile materiale se reduc, pe masura ce pamantul ne fuge de sub picioare in sens figurat, avem tendinta de a ne gandi ca acest lucru se intampla la propriu. Viata nu ne-a fost nicicand sigura, niciodata nu a existat o certitudine legata de ziua de maine, dar bunul simt era acel fir rosu care unea fragmentele de viata, bune si rele, conferea un echilibru. Prin bun simt inteleg de aceasta data acel simt al proportiilor, acea calibrare interioara in raport cu Existenta si cu Dumnezeu. Pe masura ce devenim mai inteligenti si aroganta ajunge sa fie un mod de viata, devenim tot mai siguri pe individualitatea noastra si tot mai singuri. Fiecare dintre noi se crede special, crede ca are o misiune extraordinara pe aceasta lume (unii cred asta mai mult decat altii), ceea ce il plaseaza deasupra celorlalti;asadar, este printre alesi. Daca este bogat isi spune ca datorita supracapacitatilor sale a ajuns astfel, daca este sarac tinde sa creada ca rolul sau este suprapamantean, este un salvator, un eliberator. Daca este la mijloc oscileaza in mod dureros intre cele doua scenarii, negasindu-si niciunde locul si cautand,... cautandu-se.

Gandindu-ma in urma, la viata mea de pana acum, constat ca toate evenimentele care in acceptiunea curenta ar purta numele de "esec" s-au datorat arogantei. Ce este aroganta? Este mandria nejustificata de a te considera mai bun si mai valoros decat ceilalti, ideea fixa ca lumea ar trebui sa iti dea ceva pentru ca esti special, "mai special" decat ceilalti. [Tot asa si ceilalti se cred "mai speciali" decat tine si de aici lipsa de consideratie pentru oameni si pentru Existenta in general.]
Crezi ca daca tu ai ajuns sa fii cumva si ai muncit pentru asta, este obligatoriu ca oamenii din jurul tau, Dumnezeu, familia ta sa iti recunoasca meritele. In realitate este OK ca tu ti le recunosti, numai ca pentru ei ceea ce tu ai realizat nu are aceeasi semnificatie, caci fiecare este condus de propria-i semnificatie acordata vietii, de propriul sau sistem de valori. Si nu este vorba ca nu vrea sa iti recunoasca meritele, dar nu o poate face pentru ca se raporteaza la altceva. Si e absurd sa astepti recunoastere pentru ceea ce esti sau faci, ca si cum ceea ce esti sau faci se intampla cu un scop si presupune o recompensa, un alt scop si o alta recompensa decat aceea pe care viata in sine ti-o da: de a iti folosi la maximum potentialitatea.

In realitate recunoasterea chiar exista, dar are loc atunci cand tu nu o astepti, cand nu iti pasa de ea. Oamenii iti simt daruirea, citesc in ochii tai pasiunea cu care traiesti si apreciaza asta. Dar atunci cand te gratifici singur sperand ca asta iti va aduce admiratie din partea celorlalti, gresesti profund. Chiar daca nu stiu exact despre ce este vorba, oamenii simt dilatarea ego-ului tau, se simt striviti, sufocati de prezenta ta...si te evita.

Am luat o decizie importanta pentru viata mea: o rup cu oamenii aroganti, cu exceptia cazurilor in care vor sa se trateze :) Si nu pentru ca nu imi aduc nimic, ci pentru ca modelele de comportament sunt molipsitoare. Ma feresc de ei asa cum m-as feri de o contaminare cu un parazit extrem de periculos, poate cel mai periculos din toate cate exista. Si, culmea, aceasta nu este o individuare, ci mai degraba o socializare si un inceput de comuniune.

Atunci cand te simti valoros doar ca parte a unui intreg, atunci cand singura valoare pe care ti-o conferi este aceea de a fi parte din aceasta minunata lume, atunci operezi o deschidere. Esti o parte si esti valoros in simbioza cu celelalte parti, cu intregul. Si acest sentiment nu te mai determina sa cauti explicatii metafizice si suprastiintifice pentru ce va sa vina. Ci te determina sa traiesti aici si acum, sa nu zabovesti prea mult asupra intrebarilor care iti vin in minte si sa iti folosesti toate resursele.

Ce porti pe cap?

Cu putin timp in urma mi-am cumparat o caciulita foarte frumoasa. Nu stiu daca se potriveste unui anume etalon de frumusete, dar pentru mine a fost o achizitie perfecta pentru ca era exact ceea ce mi-am dorit multa vreme. Am cumparat-o de la raionul de copii al unui hipermarket si de cand am vazut-o am simtit ca trebuie sa fie a mea. Era neagra, dintr-un mohair foarte moale, iar intr-o parte avea un trandafir de aceeasi culoare; apartinea intrucatva stilului hippy.

Eram disperata sa nu o pierd, mai ales in zilele geroase in care mergeam la cumparaturi si o inghesuiam printr-o sacosa sau in geanta. Si, evident, intr-o zi s-a intamplat. Am plans in hohote, am plans ore in sir, nu stiu daca am mai fost vreodata in ultima vreme atat de trista. Era inexplicabil chiar si pentru mine faptul ca m-a intristat atat de mult aceasta intamplare. Timp de cateva zile - si asta s-a intamplat intr-o perioada de ninsoare abundenta din aceasta iarna - de fiecare data cand trebuia sa ies afara deveneam foarte nervoasa si imi aminteam de pierderea mea.

M-am grabit sa imi cumpar o alta caciula, un model pe care de asemenea mi-l doream, dar era ceva sport, pt. timpul liber. Nici o clipa nu am perceput aceasta a doua achizitie ca inlocuind-o catusi de putin pe prima, nici nu am intentionat asta.

Apoi vremea a devenit mai frumoasa si am uitat de pierderea mea. Pana intr-o zi in care am iesit in plina ninsoare cu capul descoperit si, mergand la o intalnire de business, nu am putut purta cea de-a doua caciula. Am plecat cu capul descoperit si dupa cativa pasi gandul meu a fost ca imi trebuie o palarie, o palarie anume, vedeam exact cum arata si stiam ca mi se potriveste. Am simtit ca trebuie sa intru intr-un magazin din drumul meu si aveam sentimentul ca o voi gasi acolo. Eram deja oarecum in intarziere, dar am intrat in magazinul respectiv. Si am vazut-o inca de la usa, era acolo, domina intreg spatiul,nu am putut vedea pe nimeni si nimic altceva, chiar ea era...palaria mea. Toata operatiunea a durat cateva secunde, am cumparat-o, am iesit din magazin si mi-am pus-o pe cap.

Am incercat un puternic sentiment de confort si am uitat povestea...pana spre seara.

Deodata am avut o revelatie. Am simtit cat de important este ceea ce purtam pe cap pentru comportamentul si povestea noastra de viata. Am incercat un remember al tuturor acoperamintelor pe care le-am avut si purtat de cand eram copil si pana in prezent si am inteles cat de mult au vorbit ele despre ceea ce eu am fost. Odata cu caciulita mea cu trandafiras, cu care am petrecut atat de scurta vreme, a plecat si adolescenta tarzie. Aveam nevoie de aceasta etapa de dragalasenie, aveam nevoie sa ii spun adio si intalnirea noastra a fost scurta. Sper ca cineva dragut si tanar a gasit caciulita mea... Si inteleg de ce am fost atat de profund trista. O, e atat de greu sa te desparti de ceea ce erai, chiar daca nu iti aducea multumire deplina. E atat de greu sa devii ceea ce trebuie sa devii,e atat de dureros...si inevitabil.

Acum port o palarie care seamana foarte bine cu palariile pe care le poarta tatal meu. Mi-am amintit ca, nu cu mult inainte de a o descoperi, am probat palaria lui si m-am gandit ca imi vine foarte bine. Iar el este puternic si are o poveste de succes. Poate aveam nevoie sa imprumut o parte din increderea lui sau poate sa reconciliez relatia noastra.Cred ca l-am apreciat si invidiat dintotdeauna pentru energia si forta lui, pentru abilitatea de a relationa cu oamenii si a se face agreat. Desi uneori indrazneala lui mi s-a parut inacceptabila,chiar intrucatva necuviincioasa; cu toate acestea m-am folosit de ea. Poate si de aceea imi este familiara si confortabila palaria mea. Dar nu e numai atat. Ea marcheaza pentru mine propria-mi moarte si renastere.

Caciulita aceea dragalasa mi s-ar fi potrivit cu cativa ani in urma; daca as gasi acum una la fel stiu ca nu as mai cumpara-o. Ma bucur ca ne-am intalnit si sunt fericita ca, purtand-o si pierzand-o intr-un interval atat de scurt de timp, am trait acel ritual de doliu care m-a ajutat sa ma despart definitiv si fara resentimente de ceea ce am fost.

Sunt fericita cu palaria mea cea noua si stiu ca suntem la inceput. Avem multe de facut si cred ca vom petrece ceva timp impreuna...

Despre vise

Exista in conceptia multor oameni ideea ca visele sunt lucrurile cele mai nebunesti pe care le gandim; ele nu se vor intampla niciodata, dar ne tin de cald in vremuri vitrege. Visele ar tine de alt taram, ar apartine unei lumi de basm, pur imaginara, pe care ne-o inventam fiecare dintre noi pentru a evada din cotidian. Insa povestea vietii nu este o poveste si atat, este un proiect, un contract pe care l-am consimtit si in cadrul caruia actionam. Visele sunt imagini a ceea ce vom fi daca ne vom urma drumul, adica daca vom crede in ele. Visele sunt anticipari a ceea ce vom fi sau am putea fi.

Stiu ca ceea ce sunt astazi am purtat dintotdeuna in suflet.Imi amintesc ca atunci cand eram copil visam sa fiu profesoara. Dar nu visam in sensul de speranta,nu stiu daca imi doream cu adevarat asta si oricum eram prea mica pentru a avea planuri serioase legate de o cariera, dar simteam in mine aceasta stare, acest fapt. Eram deja profesoara, le vorbeam copiilor, ii invatam tot felul de lucruri. Mai tarziu am inceput sa vorbesc unor adulti care ma ascultau, apoi propriilor copii inca nenascuti. Era ca o joaca si joaca este ceva foarte serios. Totul venea din interior, purtam si simteam aceste situatii, aceste pozitii ale mele.

Mai tarziu, candva prin liceu, am citit jurnalul filosofic al lui Noica si am fost foarte emotionata si entuziasmata de ideea unei scoli in care oamenii sa nu invete nimic, doar sa stea linistiti la o margine a lumii si cativa, doar cativa oameni intelepti sa le vorbeasca. Am ras si am plans de bucurie pentru ca simteam la randul meu aceste lucruri, desi la vremea aceea mai aveam inca mult, foarte mult de studiat. Au mai urmat inca vreo 13-14 ani de scoala "adevarata" de atunci iar eu am purtat inca in suflet aceasta altfel de scoala, "scoala mea". O am si acum numai ca ea a capatat deja niste manifestari, a inceput sa existe fizic.

Pe copiii mei ar fi prea putin sa spun ca i-am dorit. Doresti ceva ce nu ai, eu ii aveam, doar ca nu mai puteam astepta, imi era dor de ei. Nu aveam certitudinea ca se vor naste, dar ii simteam in jurul meu ca pe o uriasa potentialitate.

Tot ceea ce putem fi este incriptat in fiinta noastra, purtam deja in si cu noi. Schimbarile importante pe care le operam in viata, pasii definitorii sunt bazati mai degraba pe REcunoastere decat pe cunoastere. Este important sa iti recunosti visele, dorintele, sa le recunosti pe cele autentice de cele fabricate, imprumutate, artificiale sau de tranzitie. Cand le recunosti si ele te recunosc pe tine si se apropie.

Relatii vs. Legaturi. A fi impreuna.

Cu cativa ani in urma am participat ca si subiect la o testare psihologica legata de atitudinea religioasa; nu imi amintesc exact scopul final al cercetarii,dar cred ca era vorba de un program doctoral.

Am fost extraordinar de surprinsa de intrebarile acelea si oarecum contrariata de faptul ca nu am putut raspunde marii lor majoritati. Tema principala era definirea divinitatii, relatia mea (a fiecaruia dintre noi) cu Dumnezeu. Intrebarile erau extrem de personalizate, ca si cum ar fi fost pur si simplu vorba de relatia intre Eu-Copil si Dumnezeu-Tatal. Este desigur o paradigma, dar eu nu incapeam in ea. Cred ca am fost printre cei mai profani subiecti, iar raspunsurile mele (mai ales cele deschise, caci erau cateva si de acest gen) au fost absolut pe langa subiect, asa cum eram de altfel si eu.
Ma simteam ca si cum as purta un dialog intr-o limba pe care nu o stapanesc; pur si simplu nu reuseam sa pricep intrebarile, daramite sa mai si raspund...

Imi este foarte greu sa vorbesc despre Dumnezeu si imi este imposibil sa fiu "in relatie" cu el. Ideea in sine de relatie presupune un stadiu incipient al apropierii. Atunci cand esti "in relatie" cu cineva sau ceva, este vorba despre separare. Chiar si in dragoste, a fi in relatie inseamna a trai intr-o diviziune, a opera un schimb permanent, a negocia. De aceea se spune ca relatia cu Dumnezeu este mai profunda decat aceea pe care o putem avea noi, oamenii,intre noi. Pentru ca nu este vorba propriu-zis de o relatie, ci de o contopire. Nu e vorba de manipulare, ci de acceptare neconditionata, nu e vorba de a fi "cumva", ci doar de "a fi".

Rugaciunea reprezinta in acceptiunea comuna manifestarea relatiei cu Dumnezeu, aspectul comportamental al religiozitatii. Te rogi, deci esti religios.
Rugaciunile sunt si ele de mai multe feluri. Poti fi "in relatie" cu divinitatea si atunci vei formula pur si simplu cereri, dorinte, revendicari (ceea ce facem de obicei si in relatiile de cuplu) sau te poti ruga in sensul de "a fi impreuna". Starea de "a fi impreuna", atunci cand persisti in rugaciune, se transforma in starea de "a fi". Aceasta inseamna momentul in care nu mai simti diviziunea, esti unitar, existi dar in acelasi timp ai disparut. Te pierzi pentru a regasi totalitatea, intregul. Fara conditii, fara limite, fara asteptari, fara teama...As putea folosi doi termeni care imi par cei mai apropiati pentru a defini rugaciunea: ACCEPTARE si INCREDERE.

Care este relatia mea cu Dumnezeu? Nu este...Si ma tem ca nici cu cei din jur nu prea ma pot mentine "in relatie". Cele mai multe dintre legaturile mele cu oamenii incep prin a fi relatii si destul de repede ajung sa fie... non-relatii. Relatiile au o consistenta parte contractuala, de angajament, de asteptari si norme acceptate social prin care ele se mentin. Unele dintre legaturile cu cei din jur nu indeplinesc aceste conditii, dar sunt, le simtim fiecare dintre noi. Sunt legaturi subtile care exista ca atare, fara conditii, fara norme, fara a fi definite cumva. Care este diferenta intre "legaturi" si "relatii"? Relatiile au o puternica valenta comportamentala, se manifesta, sunt active, exista in timp si pentru timp. Legaturile sunt atemporale, non-manifestale, legaturile doar exista. De-a lungul vietii noastre intalnim oameni cu care suntem "in relatie" si oameni cu care avem o "legatura". Aceasta a doua categorie este foarte valoroasa si nu exista o diferenta calitativa semnificativa intre legaturile umane si legatura cu Dumnezeu. "A fi in legatura" si " a fi" sunt trepte foarte apropiate in evolutia spirituala. Exersand legatura, conectarea,exersezi Fiintarea. Si intr-o zi constati ca a disparut si legatura, pentru ca intre timp Esti in ea. ESTI!

Despre convingeri

Fiecare dintre noi putem face orice. Avem la indemana aproximativ aceleasi mijloace. Ceea ce ne diferentiaza insa in mod profund si ceea ce face ca vietile noastre sa fie atat de diferite sunt convingerile noastre.

Convingerile sunt rodul experientelor personale de viata. Dar fiecare experienta de viata este de asemenea rodul unei convingeri, a pornit de la o cognitie, o idee despre "a fi bine" sau " a nu fi bine" sa procedezi cumva. Pe masura ce decurg unele din celelalte intr-o inlantuire aparent logica, suntem tot mai siguri de pertinenta deciziilor pe care le adoptam si a pasilor pe care ii facem. De ce? Pentru ca am considerat deja aprioric ca fiind valide acele "principii", acele convingeri de baza adoptate. Cu alte cuvinte, toata gandirea noastra se desfasoara in cadrul unor patternuri cognitive fundamentale, a caror origine am uitat-o de mult si de care de la un moment dat nu mai suntem constienti.

Acelasi lucru se intampla si in teoriile si cercetarea stiintifica (apropos, de la o vreme se pare ca nici cele considerate de baza par sa nu mai stea in picioare). Am admis pe baza unor experiente un model si in virtutea lui facem speculatii mai mult sau mai putin evolutive. Rezultatele sunt OK, adica sunt in sensul ipotezelor avute in vedere, care ipoteze sunt consecvente patternului in cadrul caruia se plaseaza cercetarea.

In mod similar, comportamentul nostru de-a lungul vietii urmeaza convingerile noastre, iar efectele comportamentului intaresc convingerile.Vestea proasta este ca majoritatea convingerilor noastre sunt irationale, formulate mult prea usor, pe baza unor experiente intamplatoare si nerepetate, a unei cunoasteri deficitare si a unui soi de rigiditate mentala si spirituala. De aici si rigiditatea deciziilor, problemele de adaptabilitate, incapacitatea de a produce schimbari reale si majore in viata noastra.
Mai grav decat atat, mare parte din convingerile noastre sunt in realitate convingerile altora, pe care le-am adoptat din comoditatea de a le avea pe ale noastre, un import nejustificat al unui "produs" pe care fiecare dintre noi avem destul "material" in termeni de experienta de viata pentru a-l putea fabrica si singuri.

Cred ca diferenta fundamentala intre cei care isi traiesc viata cu intensitate si au curajul de a fi intreprinzatori si aceia care traiesc pasiv, asteptand ca lucrurile sa li se intample si intrebandu-se permanent daca este bine sau nu sa procedeze cumva, este de convingeri. Si nu ma gandesc numai la tipul de convingeri, la calitatea lor, ci si la cantitatea convingerilor personale. Cu cat ai mai multe convingeri, cu atat mintea iti este mai impietrita, cu cat "stii" fara indoiala, fara dubiu, cu siguranta mai mult, cu atat esti mai putin deschis la experiente noi, caci ai impresia ca le-ai avut deja. Si le-ai avut, dar nu traindu-le ci gandindu-le sau auzindu-le.

Cei care reusesc sunt in primul rand cei care incearca. Iar cei care incearca sunt cei care nu au convingeri sau au foarte putine, care nu considera ca stiu totul atunci cand doar "au auzit despre" ceva. Iti trebuie o anumita "curatenie" a mintii si a spiritului pentru a fi intreprinzator. Iar daca motivul pentru care intreprinzi o actiune, ai o initiativa este nu acela de a-ti intari convingerile ci acela de a cunoaste, de a experimenta, atunci iti vei mentine efortul. Astfel sunt indeplinite cele doua conditii fundamentale ale reusitei: initiativa si efortul sustinut.