Tudor, baietelul meu (3 ani) se crede super-erou. Poarta costume cu muschi, se avanta in pozitii imposibile, loveste aerul (daca nu e cineva prin preajma) cu putere si exclama "taaa". L-am intrebat ce fac supereroii si mi-a raspuns ca salveaza oameni aflati in pericol. De fapt sunt luptatori, "luptatori pentru dreptate". Atitudinea lui, care este de altfel a majoritatii baieteilor de aceeasi varsta, m-a determinat sa iau in considerare acest model si sa il extrapolez; caci fiecare manifestare a oricaruia dintre noi poarta in ea si exprima totodata modelul intregului, al societatii, al lumii noastre.
Atunci cand eram noi copii nu existau "superi", ci doar eroi, iar eroii erau/sunt un pic altceva. Interesant este ca nivelul ierarhic al super-ului pare a fi - dupa cum ii spune numele - deasupra celui al eroului pur si simplu. De ce? Un super este in primul rand un tip "cool", "tare" si asta ii defineste fundamental imaginea. El nu este mai mult decat un erou nici pe departe, ci este eroul zilelor noastre: impresionant prin prezenta mai ales, dominant ca si atitudine, de temut... El nu vorbeste prea mult, nu este un tip prea educat si nici prea intelept, dar are o forta fizica superioara celorlalti (ceea ce i-a cam crescut ego-ul) si se distreaza folosind-o si - daca e cazul - facand si un pic de dreptate in jur.
Traim in epoca "superilor", tot ceea ce intreprindem tinde sa fie super sau sa nu fie deloc. Ori te cunoaste intreaga lume ori esti nimeni, ori esti cel mai bun ori nu esti. Pe mine extremele acestea ma duc cu gandul la alienare, la o supra(super:)?)conditionare a stimei de sine. Nu suntem valorosi doar pentru ca suntem, ci trebuie sa fim cumva, iar acest "cumva" isi ridica exigentele tot mai sus.
Te intalnesti (mai rar fata in fata) sau vorbesti cu un prieten la telefon si il intrebi "ce ai mai facut?" Iar el raspunde "nimic" sau "mai nimic, serviciu, acasa, dorm apoi din nou acelasi lucru". Oare asta inseamna nimic? Nu, inseamna ca nu s-a intamplat ceva "super", ceva care sa ii lase pe ceilalti cu gura cascata, ceva care sa te faca atat de mandru de tine incat sa anunti pe toata lumea ce ai reusit sa faci. A devenit jenant sa raspunzi la intrebarea "ce mai faci?" cu lucruri simple, cu fapte si intamplari obisnuite de viata. Risti sa ii plictisesti pe ceilalti si sa ajunga sa te evite. Daca nu ai mai sunat, probabil nu ai ceva "notabil" de povestit. Si uite asa, luptand cu totii sa fim super, ne inchidem in noi insine si asteptam sa ni se intample ceva extraordinar care sa ne determine sa iesim in lume cu capul sus si pieptul inainte.
Daca rationamentul meu este corect si bunul-simt chiar exista, "a fi super" este o treapta de evolutie anterioara lui "a fi ceva", care la randul ei este anterioara lui "a fi". Dar pentru ca traim in lumea lui "Super" si nu imi pot nega apartenenta la aceasta lume, am pornit in cautare de superi, dar nu de super-eroi, ci de oameni super-normali. Ce sunt oamenii super-normali? Aceia care raman normali, simpli, in orice situatie, care nu isi pervertesc fiinta pentru putere, care sunt interesati de oameni in general, nu numai de cei care le pot fi de folos in afaceri, care au capacitatea de a darui, a accepta, a ierta, a rade cu tot sufletul si a plange la fel... Oameni autentici... Si da, acest gen de "super" reprezinta un salt calitativ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu